Ion BUZAȘI
Debutând editorial ca poetă, Mihaela Lunca nu-și dezminte nici cu acest volum înzestrarea lirică și resursele poetice. Pentru că Recviem pentru speranță este și o carte de meditație existențială, ilustrată printr-o compoziție mai puțin obișnuită: o prefață sau prolog – Autodefinire – și un epilog – cu interesante concluzii, despre cele trei povestiri: Nu toți avem a doua șansă, Păpușă într-un joc stupid, Sărbătoarea visului ucis care sunt ilustrații epice la considerațiile sociale și filozofico-morale din preambulul cărții.
O „autodefinire” abruptă și de o sinceritate brutală, deconcertantă, constituie debutul unei confesiuni dramatice :„Sunt dependentă de pelin și nu știu să existe undeva un sanatoriu în care să-mi tratez această dependență”. Dincolo de semnificația din dicționar a pelinului – plantă aromatică și vin cu gust amărui obținut prin tratarea cu pelin, trebuie să ne intereseze și semnificația simbolică a pelinului pentru că în această autodefinire, cuvântul revine ca un laitmotiv: în dicționarele de simboluri „pelinul simbolizează durerea mai ales sub forma amărăciunii și, în special, durerea pe care o provoacă absența”.
Mărturisirea făcută la persoana I – aduce considerații asupra stării dramatice a condiției umane – cu veșnica luptă între inimă și creier, înțelegând suflet și rațiune. Poate părea exagerat dar sunt reluate într-o formă nouă, modernă cugetările lui Dimitrie Cantemir din Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul, numai că aici în locul dialogului sunt considerații alternative, evidențiind efortul dramatic al omului de a-și păstra personalitatea, de a nu deveni un număr de matricolă școlară și un cod numeric, și mai ales, în lupta pentru existență să nu-și pervertească sufletul, devenind insensibil la dramele umane, pledând pentru compasiune, înțelegere și bunătate:„Cu ochiul sufletului treaz învăț să nu pun etichete și mai ales să nu judec. Și-atunci mă întreb: Când sunt OM? Când rațiunea-mi educată și școlită țipă prin toți porii sau atunci când ochiul sufletului se încarcă de emoții în contact cu tot ce înseamnă artă, făcându-mă mai bună, mai înțelegătoare, mai tolerantă?” Există, ca la N. Steinhardt în Jurnalul fericirii speranța că din această disperare a solitudinii, din acest pericol al uscăciunii sufletului, așadar pentru a rămâne OM, cu virtuțile ce-i dau acestei noțiuni o semnificație divină, rămâne calea credinței – și, un alt „refren” al acestei „autodefiniri” sunt propozițiile în care se subliniază această convingere:„Ochiul zdrențuit al sufletului ei, rămăsese deschis… și înainte de culcare și-l ridică spre unica speranță; El Unicul în esență…Îmi șterg din memorie toate cifrele care nu le simt a ființă și vreau să redevin om. În mâini port ramuri de măr. În biserică le voi da femeii cu care m-am certat. E un obicei de care nimeni nu-și aduce aminte de când și de unde vine. Dar știu, Doamne, că în biserica cu o singură turlă, cu ramul împăcării în mâini Te voi întâlni regăsindu-mă prin ceea ce mi-ai dat a fi: om”.
Ana, din povestirea Nu toți avem a doua șansă este un asemenea personaj într-o „veșnică luptă cu sine”. Întotdeauna câștigă rațiunea „motiv pentru care se ura și mai mult”. După durerea pierderii soțului se închide în sine, devine o singuratică, până când la seminariile de literatură și la cenaclu (căci este studentă la litere), îl întâlnește pe Dan, tot un tânăr nefericit, și dragostea ce îi unește îi dă speranța că va fi și ea fericită. Dar mereu este cenzurată în dorința ei, de rațiune, până când este prea târziu, pentru că iubitul ei moare în urma unui infarct, așadar nu li se dă „o a doua șansă”. Cea de a doua povestire, făcând aluzie la epoca hipertehnologizată în care trăim, denunță tocmai uscăciunea sufletească pe care o poate provoca excesul de tehnică, în care a devenit posibilă clonarea și în care un tânăr, plictisit de monotonia amorului conjugal își găsește fericirea și dragostea pentru o asemenea „femeie virtuală”, clonată după moartea ei, de către soțul gelos. Și ea se îndrăgostește de acest tânăr, care din plictis, îi dă speranța unei sincere iubiri. Când își dă seama că s-a amăgit, că a fost o păpușă într-un joc stupid, se sinucide. Iar ultima povestire, are mesajul frumos al romanului Micul prinț de Antoine de Saint Exupery, povestind drama unui pictor a cărui operă nu este înțeleasă, și după ce mai încearcă o lucrare, „invizibilă” pentru lumea din jur, care nu vede „decât o pânză goală”, și pe malul apei, în agonie, înainte de moarte, vede o pasăre pe care o ține în palmă – simbol al visatei capodopere. „La un moment dat, un copil ce se jucase puțin mai jos pe mal trecu nepăsător pe lângă cel mort, îndreptându-se curios spre șevalet. Timid începu să mângâie pânza. – Ce frumos! N-am văzut niciodată ceva mai frumos…și totuși atât de trist… doi copaci frânți cu ramurile îmbrățișate… și două privighetori cu ochi albaștri încremeniți în aripi… Cred că așa arată sărbătoarea visului ucis”.
Poate din dorința de simetrie compozițională, Epilogul reia considerațiile personale ale personajului despre absurdul existenței, și după o lungă perorație cu argumente pro și contra, și aceste cugetări sunt întrerupte, – pentru că apare, ca în Prolog încrederea în divinitatea ocrotitoare, și „ posibilitatea absolută” :„Noroc că au sunat îngerii din clopote și posibilitatea absolută își revarsă liniștea peste lume. Doar liniște și posibilitatea absolută”.
Recviem pentru speranță – este, așa cum arată titlul, o carte tristă – ; un fel de dantesc „lasciate ogni speranza” dar pe care o luminează în prolog și în epilog credința mântuitoare.
Ion BUZAȘI
Be First to Comment