Bucuria de a intra in clasa

învăţătoare LUNCA MIHAELA

Şcoala cu clasele I –VIII Galda de Jos

Jud. Alba

Seara s-a aşternut cuminte peste urbe.

Lumina arde veselă la ferestrele din jur. Numai ea îşi simte sufletul cernit de tristeţe.

Cu ochii coborâţi pe filele cărţii caută şi acum, după atâţia ani, răspunsurile tainelor existenţiale.

Singură! Tăcută! O anonimă în furnicarul urbei, trece cu trupul suspendat între ieri şi azi şi sufletul aninat de treapta veşnicului mâine.

Se întreabă uneori, de unde goana asta nebună după înavuţire.

Printre ei, cei de azi, prinşi în vârtejul dezumanizării de a face bani cu orice preţ,  se află şi elevii ei de ieri. Ştie că ea a dăruit numai lumină. Cu sufletul aşternut pe palme, s-a risipit învăţându-i că sensul suprem al vieţii este să ştii dărui necondiţionat.

I-a învăţat că omul străbate veşnicia prin măreţia valorilor culturale şi nu prin efemerul materialului… Şi-atunci, de unde sistemul acesta al valorilor răsturnate, în care ea nu-şi are locul? Gustul migdalat al dezamăgirii îi amărăşte înserarea, întrebându-se pentru a nu ştiu câta oară în ultimii ani cât din vină o poartă şi ea? Nu vrea să se culpabilizeze, dar simte că undeva, pe drum, a greşit. Încă nu înţelege unde.

Mai deunăzi s-a întâlnit cu unul dintre foştii săi elevi, om de vază în urbe. Au pălmuit-o vorbele aspre ale acestuia, tonul infatuat şi atitudinea de atotcunoscător ce se cere adulat. Intersectându-li-se pentru o clipă privirile, a cutremurat-o tăişul de oţel al irişilor fostului elev. De unde această modificare de atitudine? Şi-l amintea ca pe un copil blând şi timid. Nu de puţine ori l-a mângâiat cald pe creştet, încercând să-i risipească lacrima ascunsă sub pleoapă şi să-i insufle încrederea în propria-i devenire.

Petale din crinii sufletului le-a risipit şi asupra lui când spunea că bunătatea şi iubirea necondiţionată sunt coordonatele ce trebuie să ne guverneze viaţa. Numai prin ele ne vom apropia de divin şi etern.

Privindu-l, se întreba unde a greşit de sămânţa iubirii pe care a răsădit-o cu grijă de-a lungul anilor nu a zămislit roade în toţi elevii săi.

Şi încă o dată se simţea vinovată. Gustul amar al nimicului ridicat la rang de etalon îi ardea cerul gurii.

Ce rost au toate, dacă lumina se stinge încet şi nimeni nu vrea s-o îmbrăţişeze? Iar ea era acea lumină şi nu avea cui să se dăruiască. I se părea că este o torţă inutilă ce arde într-o sală plină cu orbi… Cu paşi mărunţi se îndreaptă spre şcoală aşa cum face de-o viaţă.

Vântul pătrunde prin paltonul cu stofa subţiată de trecerea anilor. Cu capul plecat, trece prin mulţime încercând să-şi  protejeze ochii de asprimea vântului… Sau poate în această dimineaţă încearcă să-şi ascundă cearcănele de oboseală după o noapte de frământări… Sau poate încearcă să uite de roua care stă de cu seară aninată în pleoapele lungi şi migdalate.

Oricum cine să-i observe zbuciumul? Era o simplă anonimă în drum spre şcoală. Nimeni nu-i căuta licărul din ochi, fiecare preocupat de propriile-i probleme. Intrată în cancelarie, îşi salută cu un zâmbet colegii. Pentru prima dată după seara trecută simţea că are suficient aer în plămâni. Cu catalogul sub braţ, se îndreptă spre sala de clasă.

La intrare, a întâlnit ochii fremătând ca nişte aripi de albatros,  ai copiilor.

Erau plini de dragoste, puritate şi nelinişte.

Sufletul i se încălzi într-o clipă… şi, ca în fiecare dimineaţă, simţi din nou bucuria de-a intra în clasă. Ei, cei din bancă, nuferi albi, deschişi parcă pentru a o îmbrăţişa, aveau nevoie de ea. Nu conta ce va fi mâine! Conta că încă mai simţea cu toată fiinţa ei, bucuria de-a se dărui.

Simţea acut în fiecare fibră, la  fel ca prima oară…

BUCURIA DE-A INTRA ÎN CLASĂ.