Skip to content

Sceneta Judecata muzelor

Sceneta – Judecata muzelor

© Sceneta – Judecata muzelor – oferit gratuit de luncamihaela.ro

PERSONAJE

  • CIOARA
  • PĂUNIŢA
  • PORCUL
  • OMUL MODERN
  • CELE 7 MUZE
  • PROLOG
  • RECITATORI

Când cel din Nicăieri şi Niciunde creat
S-a spălat
De-a singurătăţii boală,
Pe pleoapa stângă,
Eternitatea şi-a început rotirea…
Aripă nefranjurată,
Netimpul,
S-a ridicat
Îmbrăcând nenăscutele lumi…

RECITATOR

Încercănat apoi
de propria-i dimensiune
Şi-a franjurat aripa,
În clipe.
Sub fiecare franjur
Murirea.

RECITATOR

Dumnezeu
întrebator în sine
şi-a ridicat pleopa dreaptă
zâmbind pe jumătate.
Din ochi,
lumina neînşelată
revărsându-se în prima dimineaţă
a lumilor…

RECITATOR

Pentru că singutătatatea ardea încă în palmele
celui din Nicăieri şi Niciunde creat,
Cu şapte degete
A arcuit trupul
Omului.

RECITATOR

Cu celelalte trei
I-a sprjinit umerii
Învăţându-l verticala

RECITATOR

Zămislită din iubire
Prima lacrimă i-a coborât
în trupul lut
neconturându-se
ci eternizându-se în suflet.

RECITATOR

Dumnezeu a zâmbit întreg.
S-ar odihni
de atunci, obosit de atâta veşnicie
dacă nu s-ar teme
că talpa timpului
i-ar putea nu strivi,
ci mutila
lacrima
lacrimată
în om.

RECITATOR

Deşi Dumnezeu n-a aţipit,
Intr-o zi,
omul şi-a pus tălpile în cui,
uitând
de Pământ.

RECITATOR

În neştiinţa sa,
nu-nţelegea,
că prin el înverzea.

RECITATOR

Într-o altă zi,
omul şi-a trimis inima
în cutii de carton să locuiască.
Uitând să trăiască.
Mulţumindu-se
să vieţuiască.

RECITATOR

Prin ale sale artere
doar vieţuire,
pulsaţia inimii în netrăire.

RECITATOR

Ne pipăim trupul, cu ochii,
cu urechile,
cu mâinile.
Ne pipăim printre etichete învârtindu-ne.

RECITATOR

Aceeaşi 38 de cromozomi.
Etichetă cu numele Om

RECITATOR

Aleargă caii gândului
În toate colţurile Pământului şi dincolo de el,
pănă la cer.

RECITATOR

Dar trăirea?
Simţirea?

RECITATOR

În buncăre închise
Proscrise.
Nu doar uitate,
ci încuiate.

RECITATOR

Iar lacrima lacrimată,
de Cel de Niciunde şi Nicăieri creat,
a omului suflet neconturat,
sub talpa timpului stă mutilat.

RECITATOR

Sub talpa timpului stă mutilat.
Pe scena muzele. Capul plecat. Muzică (Armand Amar – La Terre vue du Ciel)
Intră OMUL MODERN şi aruncă papirusuri, lira, partituri, desene.

CITEŞTE ÎN FAŢA SCENEI

Şachespeare. Tobe or not tobe. Schiler, Biron.
Ce idioţi! Homer?! Homar, Corect e Homar. Idioatelor, degeaba vă mai şterg în fiecare zi de praf. Dacă nici atât nu ştiţi şi în jurul vostru mereu maldărul acesta de hârţoage. Hârţoage fără rost. (Dă cu piciorul în manuscrisele de pe jos. Zdrăngăne la vioară, o aruncă apoi pune manele) Hârţoage, hârţoage, hârţoage.
(Şterge muzele de praf şi le aşează masca comică. Muzele îşi schimbă masca cu cea tristă lacrimi.În timp ce le şterge cântă)
Cele şapte muze
Cu priviri de zuze
Scriu să se amuze
Versuri andaluze !
Ironic
Una, două, trei,patru, cinci, şase
Cele şapte zuze
Au priviri difuze
Si gânduri confuze
Gust de praf pe buze.

Toate, sunteţi proaste
de-aia sunteţi şapte.
Nouă de-aţi fi fost
poate-aveaţi vreun rost.
Muze, muze, biete zuze.
În această lume
Oh, biete nebune.

CIOARA

Intră Cioara (Către spectatori, îl ignoră pe Omul modern revoltată).
S-a lăudat în lumea păsărească, ca e de stirpe împărătească. Că ale ei veşminte colorate, sunt unicate… Cra! Cra! Cra! Spunea fudula că toţi cei care o privesc, nu numai cei din neamul păsăresc, se înfioară admirând al său penet. Auzi neghiobie. Să ai nevoie de culori, să te-nfiori. (se scutură) Şi ca şi cum nu mi-ar fi fost de-ajuns umilinţa la care m-au supus când au privit al meu penet, şi-au dus discret sau mai puţin discret batistele la ochi spunând:
– Ce trist veşmânt.
Când o privesc mă gândesc la vânt, mă gândesc la nori, la ger, la stele ce pier în neant. Redundant.
– Când o privesc, la moarte mă gândesc, mai zise unul îmbracat în cioclu. Hei fraţilor… aveţi nevoie de binoclu? Am raspuns, de sus deşi nu-mi deschisesem aripile-n zbor, eram prin prestanţa penelor deasupra lor.
– Veşmântul tău e-atât de trist. M-a criticat un nihilist. Negru e culoarea distincţiei. Erudiţiei. Penetul meu plin de prestanţă, am răspuns cu bine-mi cunoscuta aroganţă, penetul meu, negru. lucios, nu e doar frumos, e de-a dreptul epatant, şocant. Distins şi ales.
Hei tu de colo… Cra, cra…
Mişcă-te puţin încoa.
Priveşte-mi penele şi spune dacă ai mai văzut undeva în această lume veşmânt mai ales şi nu mă refer doar la neamul păsăresc.
(Omul modern o priveşte, se scarpină în cap)

OMUL MODERN

– Pot să vă vorbesc?

CIOARA

– Spune.

OMUL MODERN

– Adică să spun ce gândesc ?

CIOARA

– Vorbeşte dragă odată. N-am vreme ziua toată.

OMUL MODERN

– Pot să vorbesc pe bune?

CIOARA

– Pe bune? Habar nu am ce-nseamnă. Dar spune. Nu am oare un veşmânt unicat?

OMUL MODERN

– Păi ba da. Dar e cam demodat.

CIOARA

– Ce vrei a spune?

OMUL MODERN

– Pe bune?

CIOARA

– Da, pe bune.

OMUL MODERN

– Păi nu se mai prea poarta negrul. Eşti cam depăşită.

CIOARA

– Aud? Cum depăşită? Mă crezi tâmpită?

OMUL MODERN

– Nu, nu tampită ci doar că veşmântul tău nu prea e cool.

CIOARA

– Habar nu am cum e să fii cool. Eu sunt fudul, aşa cum se cuvine unuia ca mine. Înzestrat de natură cu atâta distincţie, erudiţie. Cra! Cra! O minune-i haina mea şi operă desăvârşită de natură a mea făptură. Să revenim deci, ce-nseamnă să fii cool? Că deja sunt sătul de vorbe fără rost. Încep să cred că eşti un prost.

OMUL MODERN

– Ei, să fii cool înseamnă înseamnă aşa… cum să îţi spun?

CIOARA

– Pe scurt. Fi bun că-ncep răbdarea să îmi pierd şi printre pene fierb.

OMUL MODERN

– Ca să fii cool trebuie să fii nu doar destul… destul de atrăgător ci răvăşitor.

CIOARA

– Răvăşitor?

OMUL MODERN

– Zdrobitor chiar.

CIOARA

– Ravisant.

OMUL MODERN

– Epatant.

CIOARA

– Si ce oare zici că mi-ar lipsi, cool a fi?

OMUL MODERN

– Pot spune? Să-ţi spun pe bune ce aş face cu al tău penet care sincer îţi spun îmi pare chiar desuet? În locul tău de-aş fi, cred că s-ar potrivi un strat gros de aurie poleială.

CIOARA

– Nu crezi c-ar fi o alegere banală?

OMUL MODERN

– O nu! E ideală… Vei vedea ce succes vei avea.

CIOARA

– Mă entuziasmează ideea ta! Voi pleca. Cra! Cra! Ca nou veşmânt să-mbrac. Renunţ la frac să devin cool. Să văd apoi, cine o să mai îndraznească să mai vorbească sau să gândească ca doar Păuniţa e de stirpe împărătească.
(Iese. Intră poleită. Se întâlneşte cu Păuniţa)

CIOARA

– Ha, ha cra, cra! Când mă priveşti nu te uimeşti?

PĂUNIŢA

– Ziua bună întâi îţi spun, căci aşa se cuvine. Cât despre tine şi al tău nou veşmânt nu cred că se cuvine să cuvânt.

CIOARA

– De ce? Ţi-e teamă că trebuie să spui deschis că nici în vis nu ai văzut atâta frumuseţe?

PĂUNIŢA

– Repet. Îţi dau bineţe şi-mi văd de drum.

CIOARA

– Adică cum, îţi vezi de drum? Acum, când penele-mi strălucesc ca soarele de vară, crezi c-am să mă las de-a ta ocară? Nici vorbă. Dragă, împreună vom pleca, pe jos sau în zbor, să găsim un judecător, care să hotărască, cine e de stirpe împărătească!

PĂUNIŢA

– Nu vrei mai bine să lăsam pe mâine, sau poate pe niciodată? Ce rost ar avea să cerem judecată pentru ale noastre pene? Sunt atâtea probleme în lumea mare, sub soare. Eu, frumuseţe am primit, iar tu să fii frumoasă te-ai vopsit.

CIOARA

– Dragă, cred ca m-ai jignit.

PĂUNIŢA

– Nu asta-am vrut. Iartă că n-am ştiut că te vor supăra ale mele cuvinte.

CIOARA

– Ia aminte la ale tale vorbe.

PĂUNIŢA

– Voi lua. Te rog a mă ierta.

CIOARA

– Cra, cra! Nu cred că voi putea! Dar să revin. Am hotărât să aflăm, care dintre noi cele mai frumoase veşminte purtăm şi căreia dintre noi se cuvine a i se spune, că e cea mai frumoasă pasăre din lume. Şi pentru că m-ai jignit, am hotărât ca cea care în urmă va fi… va orbi! Câştigatoarea ochii îi va scoate.

PĂUNIŢA

– Asta nu se poate ! Doamne, mă cutremur de-atâta răutate.

CIOARA

– Te temi deci de frumuseţea mea?!

PĂUNIŢA

– Nu ! Mă sperie răutatea. Răutatea ta.

OMUL MODERN

– Îmi permiteţi să intervin, puţin? Dacă vreţi pentru frumuseţe judecător, să cerem părerea muzelor.

CIOARA

– Doamne, ce ai gândit! Cred că eşti tâmpit. Cum crezi că aş accepta a lor judecată, deşuchetă? Cine să mă judece pe mine? Nişte muze nebune, fără rost pe lume!
Nu pot să-accept o asemenea propunere atât de idioată.
(apare PORCUL)

CIOARA

– Dar iată pe cărare vine spre noi, o mândră arătare. Îi vom cere să ne fie judecător.

PĂUNIŢA

– Acelui porc? Vrei să ne judece, un porc?

CIOARA

– De ce nu? Eşti cumva mai presus de el? Ce găseşti că-i nepotrivit să ne judece un purcel?

PĂUNIŢA

– Dar cum să ştie el ce-nseamnă frumuseţe? Toţi ştim. Porcul trăieşte prin coteţe.

CIOARA

– Buna ziua, măreţia ta.

PORCUL

– O, măreţia mea, îţi răspunde asemenea. Să ai o zi bună.

CIOARA

– Mi-e bună şi cu ajutorul măreţiei tale şi mai bună o voi face.

PORCUL

– Mă simt măgulit de ale tale vorbe, dar îmi place. Cum aş putea pasăre de-o frumuseţe nemasurată, ziua sa-ţi luminez cu-a mea făptură ne-nsemnată.

CIOARA

– O, prea măreaţă făptură. Ale tale cuvinte, mă bucură peste măsură şi de aceea îndrăznesc să îţi vorbesc, căci dincolo de a ta măreţie, nu doar că nu văd prostie ci dimpotrivă. Văd o faptură elevată, cultivată. Cu o gândire profundă, fecundă în idei îndrăzneţe, măreţe.

PORCUL

– Mă onorează laudele dumneavoastră.

CIOARA

– Sunt meritate, măreţia voastră.

PĂUNIŢA

– Doamne! Mi-e teamă că de atâtea laude, să nu-i pleznească slăninile. Săracul porc, atât s-a umflat în al său şoric, că în curând îi va rămâne mic.

CIOARA

– Păuniţo, spus-ai ceva? Iartă-mă măreţia ta.

PĂUNIŢA

– Nu. Nu am spus nimic.

PORCUL

– Spunea ceva, de al meu şoric.

PĂUNIŢA

– Greşiţi. Nu am spus nimic.

CIOARA

– Bine, bine. Avem nevoie de a ta dreaptă judecată. Te rugăm măreţia ta, să alegi acum îndată care dintre noi este cea mai minunată?… Şi care dintre noi în lumea păsărească are penet de stirpe împaratească?
(Porcul îşi pune un monoclu şi le priveşte. Tuşeste părând că analizează profund)

PORCUL

– Privindu-vă atent, cu ochiul meu de expert, pot să spun fără urmă de îndoială, că nimic nu poate egala, a ta poleială şi nimeni în lumea păsărească nu va putea să se-ndoiască, că ai penet, de stirpe-mpărătească.

CIOARA

– Ai auzit Păuniţo? Vorbeşte, dacă îndrăzneşti măcar să mă priveşti.

PĂUNIŢA

– Am să te privesc şi chiar îndrăznesc a-ţi spune, că el nu e cel mai potrivit judecător din lume.

CIOARA

– Şi crezi cumva, că mie-mi pasă, atât timp cât el crede că eu sunt cea mai frumoasă?… şi ca victoria să-mi fie deplină, am să-ţi iau a ochilor lumină!
(Îi scoate ochii)

CIOARA către Porc

– Să plecăm măreţia ta. Mă vei urma oriunde voi zbura şi nimeni nu va putea nega că nu e pereche mai potrivită ca porcul şi cioara poleită.
(Pleacă împreună. Pauniţa plânge. Muzele vin spre ea)

MUZA I

– Nu risipi ale tale mărgăritare, pe a urâtului cărare.

MUZA II

– Nu vrem să te vedem mâhnită, pentru o cioară poleită.

MUZA III

– Sub a penelor poleială… E goală.

MUZA IV

– Cioara, orice ar încerca va rămâne neagră, prin răutatea sa.

MUZA V

– Noi Muzele frumosului în lume, mereu vom spune că tu cea mai frumoasă eşti şi ai veşminte-mpărăteşti.

MUZA VI

– Şi chiar lipsită de lumina ochilor veşmântu-ţi păstrează frumuseţea culorilor.

MUZA VII

– Deşi nu ne vezi, trebuie să crezi în judecata dreaptă a Muzelor.

MUZA I

– Te rugăm din plâns a te opri. Ştiu, nu vei ma putea privi niciodată această lume minunată dar nimeni nu-ti va putea orbi, ochii inimii.

PĂUNIŢA

– Dragi Muze, binecuvântate fiţi, dar ştiţi, greşiţi când credeţi că-mi plâng pierduţii ochi. Fără ei pot trăi fără a suferi. Durerea mea-i că judecată-am fost, de-un prost. Că frumuseţea a avut judecător, un râmător prin mocirle şi noroi şi că al meu veşmânt a fost judecat, de o faptură ce-şi mănânca propriul său rahat.
(Muzele îşi aşează din nou măştile triste)
– Atunci te rugăm a ne ierta. Nu te putem ajuta. La fel de triste ca tine suntem de-acest adevăr. Frumosul lumii sau e uitat sau anulat de a inimilor uscăciune… Ce faci din tine lume? Urât şi putreziciune.
(Muzele se duc la loc – pozitie initiala. Paunita in fata lor asezata, eventual voal negru… intră Omul Modern şi le şterge de praf .Se închide cortina)
EPILOG
ÎN FATA CORTINEI
RECITATOR

Doamne, de tine şi lacrima ta
am uitat
Când simţirea am încuiat.

RECITATOR

Şi paznic
Peste a noastră trăire am pus
Urâtul
Şi a lui supus…
sufletul gol.

RECITATOR

Mocirle şi nămol…

RECITATOR

Între Dumnezeu şi lume
Urât şi putreziciune.

RECITATOR

Între lume şi Dumnezeu
Egoismul prenumelui eu.

RECITATOR

Suflete biciuite
de înnoptare
de-nsingurare.

RECITATOR

Nu mai există loc în lume
pentru nişte muze… nebune?

RECITATOR

Secată a sufletului fântână…

RECITATOR

O biată păuniţă nebună,
ce nu-ţi plângi pierduţii ochi
ci nedreapta judecată
a celui care scurmă prin poiată
iar a ta frumuseţe a fost umilită
de o cioară poleită.

RECITATOR

Apăsaţi palma stângă pe piept,
până la sânge.
În fiecare dintre noi
Dumnezeu plange…
Lume, om
Întoarce-te spre tine şi spune.
– Aceste muze nu sunt nebune.
Cheie la Nelacrimata poartă
frumosul din artă…
Şi lacrima lacrimată în lut de Cel făr de-nceput
n-o mutila cu vieţuirea ta
Dechide-ţi omule spre cer
ochii inimii.
Nu spre a privi ci spre-a iubi.
Talpa timpului nu te va putea
Strivi, de vei şti… Iubi
De vei şti Iubi.

Published inScenete

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *