Skip to content

Sceneta Golgota visatorilor

Sceneta – Golgota visatorilor

© Sceneta – Golgota visatorilor – oferit gratuit de luncamihaela.ro

PERSONAJE:

  • MARIA
  • MAGDALENA
  • PICTOR
  • MUZICIAN
  • CĂLUGĂRUL NEBUN
  • DAMNATUL
  • CEI DOI ÎNDRĂGOSTIŢI
  • COPILUL
  • FIGURANŢI VISĂTORII

(Scena foarte slab luminată, idee de negru, ceaţă, cele două personaje în faţa scenei-şapte cruci pe care vor fi crucificaţi Muzicianul, Pictorul, Îndrăgostiţii, etc. La baza crucilor cămăşile albe ale morţii.)
La deschiderea cortinei, pe scenă se află Visătorii, fiecare mimând creaţia (pictorul la şevalet pictează, muzicianul cântă, îndrăgostiţii-tandreţe). Fundal muzical Marş funebru de Beethoven. Înspre finalul fragmentului Visătorii iau de la baza crucilor cămăşile şi le îmbracă. Crucile din polistiren sunt atârnate de un stativ la înălţime. Visătorii îmbrăcaţi în cămăşile morţii se aşează jos pe scenă iar în momentul morţii se deplasează sub cruci. Pentru amplificarea efectului se proiectează în timp ce merge muzica pe ecran imagini reprezentative-deschidere Creaţia.

MARIA

– Doar negru şi fum.

MAGDALENA

– Sub tălpi negru de lut. În faţă neguri de nepătruns… Negre. Atât de negre, negurile din jur. Iar deasupra… Deasupra, cer mort ca o aripă de corb aşternută peste lume.

MARIA

– Mă doare tâmpla dreaptă de atâta negru.

MAGDALENA

– Unde e universul creat de Dumnezeu, Maria?

MARIA

– E negură arsă. E aer. E fum.

MAGDALENA

– Mă sufocă mirosul de netămâiere Maria.

MARIA

– Miros de netămâiere! E miros de ruguri pe care în noapte au ars aripile îngerilor. Până la cer s-au ridicat flăcările.

MAGDALENA

– Se dărâmă verticala trupului, Maria.

MARIA

– Se dărâmă Magdalena. Greu se apleacă sub povara umbrelor ce colindă prin el. Umbre cu jăratec încins pe tălpi. Arde verticala trupului în întunericul umbrelor.

MAGDALENA

– Ce-i un trup Maria?

MARIA

– Un trup? O haină pentru moarte. Grea, tot mai grea, cu fiecare ceas. Iar sub haină, o catedrală. Ele se dărâmă şi odată cu ele cade şi trupul. Catedralele din noi ne-au ţinut trupul vertical. Fără ele, trupul e doar o pajişte pentru umbrele morţii.

MAGDALENA

– Se năruie-n lume turla cuvântului.

MARIA

– Turla cuvântului pe catedrala gândului. Pe ce să mai stea turla? În jur doar nimicia gândului. Nu mai trăim în gânduri şi cuvinte Magdalena. Gândurile sunt atât de mici încât ele au născut fărăcuvântul.

MAGDALENA

– Ce e gândul mic Maria?

MARIA

– Gândul mic?… Gândul mic, e gândul născut în temniţele fricii. Gândul mic, e aripa fără pasăre. Are în ea fâlfâitul zborului, dar necunoscută îi va rămâne măreţia înălţării. O aripă fără pasăre, aşa e gândul mic. O aripă născută în bălăriile nesomnului colindând printre negurile fricii. Iar el, gândul mic naşte fărăcuvântul.

MAGDALENA

– Şi tu, unde auzi fărăcuvântul? Eu aud doar tăcere. Atâta tăcere…

MARIA

– Nu e tăcere Magdalena. E Fără-cuvântul. Fără-cuvântul, netăcutul mincinos Magdalena. Aripă încorsetată în temniţe de bălării. Ăsta e Fărăcuvântul. Negurile lui au cuprins tot şi toate întinzându-se de la Pretutindeni până la Nicăieri. Fărăcuvântul e pumnalul însângerat cu care am ucis ceea ce odată am fost…

MAGDALENA

– Ceea ce odată am fost? Ce am fost Maria?

MARIA

– Am fost zbucium de gând înalt. Trup şi aripă de pasăre beată de zbor. Zborul gândului înalt nu s-a revărsat întotdeauna în sunet. Dar tăcerea lui a născut simfonii de lumină pe univers. Vezi cât negru e în jur Magdalena? Sunt negurile gândurilor mici şi lanurile de ceaţă ale fără-cuvântului.

MAGDALENA

– Greu îmi apasă în piept altarele inimii. Le simt cum se sfărâmă.

MARIA

– Nu mai are cine să mai tămâieze altarul. De unde tămâie? Nu mai sunt lacrimi de iubire pentru tămâierea inimii. Iubirea zace acum zdrenţuită cerşind la marginea nelumii. Iar inimile… o inimile, ele care odată erau clopote în biserici de rouă şi dor, bat acum ca nişte orologii goale. Sunetul lor aspru înspăimântă. Doar sânge coclit pulsează prin trup.

MAGDALENA

– Cine suntem noi Maria?

MARIA

– Noi? Disperarea… disperarea sinuciderii umane. Cine suntem noi Magdalena?

MAGDALENA

– Noi? Arhangheli într-un haos fără ceruri. Rătăcim pe drumuri fără cale Maria.

MARIA

– Pe drum fără căi Magdalena.

MAGDALENA

– Ce facem? Ne va măcina roata timpului.

MARIA

– Nu Magdalena, nu ne va măcina, ne vom întoarce pe caier de timp.

MAGDALENA

– Unde Maria?

MARIA

– Unde ne vom întoarce? Acolo unde duc toate întoarcerile. La începuturi. Acolo unde nu era nimic. Iar acolo, nu vom fi mai fi nimic. Nici măcar haos nu vom fi. Vom fi doar nimic şi aşa vom rămâne Magdalena. Nimic fără de sfârşit, iar noi umbre ale lui. Ca haosul să se nască din nimic şi mai apoi răzvrătit să germineze începutul e nevoie de zbuciumul gândului, e nevoie de nemărginirea visului. Noi, rătăcim în haosul negândului. Iar unde e negând nu înfloresc vise.

MAGDALENA

– De ce pretutindeni doar negând? De ce nicăieri vise?

MARIA

– De ce? Vezi crucile din zare? Au crucificat Visătorii. Priveşte. Deschide ochii spre cruci, deschide-i până la lacrimă. Deschide-ţi ochii să vezi cum mor Visătorii.

MAGDALENA

– Privesc. Din mine spre cruci, privesc… şi apoi vederea se întoarce în mine orbită de-atâta durere. Nici lacrimi să jelesc nu am. Îmi curg izvoarele în mine. A jale curg. O cruce mi se face ochiul să miruie izvorul.

MARIA

– Tu nu ai lacrimi, eu nu am palme să înfloresc morminte.

MAGDALENA

– De ce au crucificat visătorii Maria?

MARIA

– Nu ştiu Magdalena. Poate, ca să ridice o noua Golgotă crezând într-o nouă mântuire. Le era teamă că un singur sacrificiu nu mai e deajuns pentru păcatele nenumărate, neimaginate… şi-atunci şi-au facut Hristoşi din Visători.

MAGDALENA

– Unde e Dumnezeu, Maria?

MARIA

– Doarme jelind, obosit de atâta otravă.

MAGDALENA

– Unde doarme Dumnezeu, Maria?

MARIA

– Doarme, în sufletele visătorilor.

MAGDALENA

– Unde jeleşte Dumnezeu, Maria?

MARIA

– În inima Visătorilor, Magdalena.

MAGDALENA

– Unde-i poala Dumnezeirii să ne odihnim de firul neîntors la timpului?

MARIA

– Pe crucea Visătorilor, Magdalena. Ne vom odihni şi noi tâmpla pe cruci. Doar timpul va mai curge prin noi, prin cruci, prin haos.

MAGDALENA

– Dar crucile putrezesc, Maria. Ne va frânge neodihna. Cu tâmplele rătăcind în nesomn. Cu timpul presând prin trup, cu ochii albi într-o lume de negru. Cale fără căi, sfârşit fără început ne aşteaptă Maria.

MARIA

– Nu tâmpla, nu trupul Magdalena ne va frânge, ci gândul. Gândul care va putrezi odată cu lemnul crucii. Tâmpla îşi găseşte odihnă şi prin aer şi fum, trupul se hrăneşte si cu neguri, dar gândul, Magdalena. Gândul cel fără margini. Fără el Dumnezeu moare. Dumnezeu e gând. Atâta lumină în gândul Dumnezeu, în Dumnezeul gând.

MAGDALENA

– Cruci putrezite înfipte în inima lui Dumnezeu.
(se îndreaptă spre crucea Pictorului)

MARIA

– Ce cauţi pe crucea lumii Visătorule? Unde îţi sunt ochii?

VISĂTORUL-PICTOR

– Ochii?… Mi i-au luat. Mi i-au luat să nu mai văd ceea ce ei nu puteau să vadă. Ochii lor orbi nu cuprindeau decât lumina descompusă în retină. Ochii mei…. ei… ochii, zburau cu aripi de pasăre necuvântătoare. Zburau mereu şi mereu… sus… tot mai sus… acolo spre nenăscute lumi. Din fântâni necreate sorbeau culori… atâtea culori… nebănuite, necreate culori. Iar apoi, îndrăgostiţi incurabil de lumea de unde au plecat se întorceau să o îmbrace în culorile rupte din necreatele universuri. Necreat crescător în sufletul meu. Univers se zămisleau ochii mei. Univers hrănit de sufletul meu de biet visător. Undă limpede, mi-a fost sufletul din care am întins să bea toţi însetaţii. Iar ei, cei spre care veneam cu palmele pline de izvoare luminate îşi închideau speriaţi ochii. Se temeau că vor… orbi! Le-am arătat sideralul necreatului. Universuri fără materie seminţite în umbre şi culori. Beţie de diafan presărau ochii mei peste acestă lume. Universurile ochiului meu ardeau pe ochii lor închişi spre sine. Cum să-i ceri orbului să deosebească lumina de întuneric? Ca să poţi fi asemeni lor trebuie să orbeşti şi tu, altfel prăpăstiile se lărgesc… mereu şi mereu… prăpastia dintre ochiul plin de beţia luminii şi ochiul orb… cum ei nu puteau să vadă m-au urcat pe mine pe cruce si mi-au luat ochii. Au crezut că aşa le voi putea fi asemeni… De unde să ştie orbii că lumina arde în mine şi nu in orbite. Orbitele mele goale sunt şi acum pline de lumina pe care doar visul ce mă cutreieră mereu şi mereu o poate crea. Culorile se revarsă prin mine, în orbitele mele goale, în sufletul meu… Orbii poţi să-i vindeci, dar nu poţi să-i faci să ridice pleoapele ca să soarbă lumina. Lumină, culoare, iubire, orbi temători. Ei orbii acestei lumi. Orbi în propriul lor suflet.

MAGDALENA

– Ai să mori Visătorule?

VISĂTORUL

– Dacă mă întrebi de carne?! Da, curge moartea în mine, dar culorile şi visul din ochi nu mor odată cu carnea trup… carne moartă pe cruce arsă de neputinţă, dar suflet înveşnicit prin visul destrămat peste ceruri.

MAGDALENA

– Şi unde ai să mori Visătorule?

VISĂTORUL

– Am să mor în carnea mea, dar mă voi înveşnici pe curcubeul visului.

Recviem de Mozart-Agnus dei

Pictorul se așează sub cruce

(închide ochii-Maria şi Magdalena se îndreaptă spre crucile Îndrăgostiţilor)

ÎNDRĂGOSTITUL

– Întinde mâna spre mine iubito.

FEMEIA ÎNDRĂGOSTITĂ

– Nu pot iubite. Mi-au pironit mâinile. Însângerate stau pe cruce. Carne ruptă de ascuţişul fierului. Adânc au înfipt în carne pironul crezând că astfel nu-ţi mai pot mângâia ierburile trupului. N-au avut de unde să ştie ei neiubiţii, ei pârguiţi ai întunericului… nu aveau de unde să ştie că tu eşti în pielea palmelor mele. Fiecare por poartă în el mireasma trupului tău. M-au rupt în carne dar nu mi-au putut lua bucuria mângâierii. Am palmele amprentate cu tine. Închide ochii spre mine nu spre moarte şi prin gânduri îmi vei simţi mângâierea.

ÎNDRĂGOSTITUL

– Mi-e dor de tine iubito. Vino spre mine cu toate ale tale. Vino cu frumuseţea pajiştilor pe care nuntesc cerbi cu ciute neîmblânzite de rarişti. Vino spre mine.

FEMEIA ÎNDRĂGOSTITĂ

– Sunt cu tine iubite. Cutreier mereu prin sufletul tău ca printr-o pădure de mesteceni. Pe fiecare ramură înfloreşte o ciocârlie. Uneori toate cântă. Alteori, toate tac îmbrăţişate în aripi. Şi-n cântec şi-n tăcere e iubirea. Nesupusa iubire. Nu te iubesc în carnea trup ci dincolo de el. Acolo în nemărginirea neadormitelor mele raiuri. Atunci când te-am întâlnit un ciob de stea mi-a înspinat dulce retina. S-a întâmplat ca de atunci să nu te mai pot privi decât prin aceeaşi dimensiune în care ciobul stelei sinucigaşe mi-a crescut iris sub pleoapă.

ÎNDRĂGOSTITUL

– Iubito ce cântec se aude venind dintre neguri? Aproape, tot mai aproape.

FEMEIA ÎNDRĂGOSTITĂ

– E lebăda neagră iubite. Ne cheamă spre ea. Nu-i simţi aripa fâlfâind uşor deasupra crucii?

ÎNDRĂGOSTITUL

– Ba da. O simt. Atât de aproape încât mi se face frig. Pe trup mi-e frig, prin suflet mi-e cald. Atât de frig, atât de cald… şi aripa, aripa care îmi mângâie obrajii. Nu lăsa să mă zboare lebăda iubito.

FEMEIA ÎNDRĂGOSTITĂ

– Nu te teme. Nu te teme de zbor. Vom fi fiecare o aripă a lebedei. Vom fi două aripi îmbrăţişate în descătuşarea zborului. Aminteşte-ţi iubite, toamna în care frunzele se dezbrăcau de prea mult verde roşind de propria nuditate. Acolo sub ulmi apele ştiau sa cânte sonate ca nimeni altele. Nici crucea nu va răstigni pe Acolo şi Atunci. Acolo, sub ulmi. Atunci, în toamna frunzelor păgâne. Acum, arhangeli în cor cântă tedeumul amintirilor încastrate în noi. Două aripi de înger s-au întâlnit întregindu-se în îmbrăţişare? Aripi în zbor… înalt şi iubire prin ceruri. Îngerii pe ceruri… o iubire lebădă înflorind universul. Fă-te aripă iubite să ne zburăm spre curcubeul visului.

ÎNDRĂGOSTITUL

– Sunt aripă. Mă simţi iubito?

FEMEIA ÎNDRĂGOSTITĂ

– Noi, iubire în albe aripi, îmbrăţişate pe trup de lebădă neagră.

ÎNDRĂGOSTITUL

– Un curcubeu cu vise și noi aripi îmbrăţişate.

FEMEIA ÎNDRĂGOSTITĂ

– Mă simţi zburându-te?

ÎNDRĂGOSTITUL

– Mă simţi zburându-te?
(inchid ochii-Maria şi Magdalena se îndreaptă spre crucea Muzicianului)

MARIA

– Ce cauţi pe crucea lumii? Toate ale trupului sunt la locul lor. Nu au avut nimic să-ţi ia?

MUZICIANUL

– Trup nu e numai ceea ce se vede. M-au lăsat întreg pe dinafară dar mi-au lăsat urechea surdă sa fiu asemeni lor. Cântau în mine simfonii stelare. Dansa Dumnezeu printre stele, iar eu în urma lui îl acompaniam cu arcuş de ploi. Câteodată Dumnezeu se oprea obosit de atâta melodie. Şi atunci ningea cu magnolii prin super nove. Era cântec în mine, în Dumnezeu, în Univers. Doar uneori Luceferii stăteau palizi şi trişti în ajunul dimineţii. Ca să-i facă să zâmbească Dumnezeu risipea meteroţi cântând la flaut. Atâtea constelaţii vibrând în simfonii fantastice. Eu le auzeam. Eram asemeni lor atât doar că îl lăsam pe Dumnezeu să-şi cânte simfonia în sufletul meu, până când, l-am auzit pe Dumnezeu cântatându-şi propriul recviem. Atunci surzii mi-au cerut să nu mai aud. Sunetele sufletului meu trebuiau să moară în mine. Şi cum să mă facă să nu-l mai aud pe Dumnezeu cum cântă, decât urcându-mă pe o nouă Golgotă şi sfârtecându-mi timpanul?… Ascultaţi recviemul surzilor!!! Deschideţi-vă sufletele şi ascultaţi cum Universul cântă pentru voi. Nu faceţi din sufletele voastre sicrie pentru viori. Aplecaţi urechea spre fluturi şi o clipă, doar o clipă ascultaţii cântecul. E o beţie de sunete în jur. Ascultaţi-o. Opriţi recviemul! Opriţi-l înainte de a se cânta ultimul acord! Opriţi-l!…
(Închide ochii. Intră mulţimea furioasă lovind cu pietre în damnat.)
Recviem  Mozart-Lacrimosa

MULŢIMEA

– Huliţi-l, loviţi-l, ucideţi-l ridicaţi-l pe cruce.

DAMNATUL

– Opriţi-vă. Opriţi-vă. Milă. Nu cer iertarea voastră. Cer mila voastră.

UNUL DIN MULŢIME

– Milă? Câtă îndrăzneală! Pentru fărădelege milă, nu există!

DAMNATUL

– Damnat sunt în faţa voastră. Damnat pentru a mea fărădelege? Dar nu-mi deschideţi drumul către cruce fără a-mi spune ce e fărădelegea? Voi judecători ai mei, judecători a celor ce se fac cu gândul şi fapta, judecători a celor văzute şi celor nevăzute… judecători a celor de mine simţite… călăi ai sufletului meu… spuneţi-mi ce e fărădelegea? Huliţi, loviţi, ucideţi în numele fărădelegii. Fărădelegea voastră aţi făcut-o judecător în locul lui Dumnezeu.

UN OM DIN MULŢIME

– Blasfemie. (îl lovesc) Ne pângăreşte urechile cu vorbele lui. Ridicaţi-l pe cruce.
(intră călugărul)

CĂLUGĂRUL

– Cine ţine în mână piatra să spună că ştie ce e fărădelegea. (linişte) De ce tăceţi?

UNUL DIN MULŢIME

– Patima lui e fărădelege. Şi-a lăsat josnicul trup să-l sfârtece patimile vinovate.

CĂLUGĂRUL

– Să arunce piatra acel care nu a simţit arsura patimii pe carne. Să arunce piatra cel care n-a simţit marasme prin suflet ca un dans de iele nebune. Asta e patima, arsura cărnii în jocul nebun de iele al sufletului. Dumnezeu vine fără timp în trup, fără oprelişti în gând. Dumnezeu e mărirea iubirii în fiecare celulă-gând-suflet-carne-toate pline de patima lui Dumnezeu. Dumnezeu e patimă prin premărirea iubirii. Şi atunci, voi bieţi nebuni, damnând patima v-aţi făcut judecători ai lui Dumenezeu. Vă e teamă de patimă şi atunci aţi pus zăbrele. Pe trup, pe gând, pe suflet. Câţi dintre voi mai aveţi palme pe suflet ca să pipăiţi lumea? Treceţi prin viaţă între zăbrelele negândului. Dumnezeu v-a dat gândul să-l faceţi acvila şi pe munţi încrestaţi să-l zburaţi. Dumnezeu v-a dat gândul ca să treceţi dincolo de ochi si auz. Patima e scânteie ce luminează cerurile. Ridicaţi ochii spre ceruri şi vedeţi cât sunt de negre! Aţi primit gândul ca să cuprindeţi în el infinitatea, veşnicia, nezămislitul. Pe fiecare în parte şi pe toate la un loc întrupate în Dumnezeu. Gândul cu care Dumnezeu v-a trimis în lume purta in el nemurirea luminii. Ce-aţi făcut din lumina gândului? Aţi închis-o în temniţele fricii. Gândurile voastre au fost mereu întunecate de temeri. Temători să deschideţi aripile gândului până când gândul s-a crucificat îmbrăţişat în el însuşi de atâta singurătate. L-aţi închis în micimea sufletelor. Când aţi crucificat gândul sufletele voastre s-au micşorat. Cum să beţi arome de Rai din palmele Dumnezeirii când vă e teamă să păşiţi peste puntea care vă lega de Dumnezeu? Raiurile nu sunt făcute pentru laşi. Cui îi e frică de gând nu are cum să bea din palmele Dumnezeirii aromele Raiului. Cei laşi cerşesc îngenuncheaţi. Îngenuncheaţi şi fără patimă. Cum credeţi bieţi nebuni că se poate ridica din voi rugăciunea? Nu rugăciuni ridicate din voi ci suflet înălţat prin ea. Rugăciunea neluminată nu are aripi să zboare. Întunericul rugăciunilor sufletelor voastre goale l-au înnegrit pe Dumnezeu închizându-i calea către ceruri. Coclea în voi gândul mincinos când ridicaţi rugi spre cer. Şi-atunci Dumnezeu şi-a luat lumina cerurilor cu el şi a plecat spre alte lumi. El v-a dat o lume iar voi aţi facut-o nelume. Prin voi bieţi nebuni Dumnezeu plânge în sine şi nu-i nimeni în jur să-i adune lacrimile. Prin voi bieţi nebuni Dumnezeu e surd , orb, schilodit în tot şi-n toate. Sunteţi carne în trup, gând în necurpinsul minţii şi suflet în nemărginire. Trup, minte şi suflet trebuie să se împace. Nu e unul mai presusus de celălalt. Şi-atunci nebunilor nu înţelegeţi că fărădeleagea voastră e legea lui Dumnezeu. Trup, gând, suflet împăcate doar în iubire.
(linişte)

UN OM

– E nebun.

TOŢI

– E nebun.

CĂLUGĂRUL

– Nebuni sunteţi voi cei care vreţi să ridicaţi pe cruce nu carnea-i ci sufletu-i luminat de patimă. Patima ce neînţeleasă e, celor ce s-au micit în sine. Crucificaţi iubirea lui Dumnezeu nebunilor.

UN OM DIN MULŢIME

– Blasfemie. Cine eşti tu? Porţi rasa călugărească dar vorbele tale sunt pietre în urechile noastre.

MULŢIMEA

– Ridicaţii pe cruci!

OM ÎN MULŢIME

– Unuia să-i sfâşiem carnea vinovată a trupului.

OM ÎN MULŢIME

– Celuilalt să-i oprim vorbele ce toarnă venin în timpane.

DAMNATUL

– Milă!

CĂLUGĂRUL NEBUN

– Nu cere mila lor. Ei nebunii sunt morţi în suflete, necunoscând iubirea. Neiubiţii nu cunosc mila pentru că nu ştiu ce e iubirea. Unde nu e iubire, mila nu s-a născut. Nu poţi cere milă neiubiţilor. Morţii vii nu cunosc mila. Priveşte-i, sunt doar nişte bieţi morţi în căutarea sufletelor lor.
(Sunt ridicaţi pe cruce)

CĂLUGĂRUL

– Nebuni, o bieţi nebuni. Nu stă-n puterea mea să vă iert pentru necugetarea de a face din lume nelume. Doamne deschide-le calea spre propriul lor suflet să poată primi lumina.
(Inchide ochii)

MAGDALENA

– Ce facem Maria? Sângerată Golgotă a iubirii.

MARIA

– Nimic. Sângereză peste lume Golgota visului. Curg lacrimi Magdalena.

MAGDALENA

– Nu sunt lacrimi, sunt stirpe de adânc coborâte în fluide. Fluidizat e ochiul secat de rouă. Iar geana e un scaiete. Nici măcar pentru noi nu mai sunt lacrimi de plâns.

MARIA

– Nu se mai aude nici râsul. Nu se mai aude nici plânsul. Doar muţenia întrebărilor fără răspuns.

MAGDALENA

– S-a ridat pământul în disperarea de-a se face piatră.

MARIA

– Nici un răspuns de nicăieri, doar glasurile noastre mute parcă.

MAGDALENA

– Doar întrebările care se nasc fără răspuns. Unde să găsim răspuns întrebărilor dacă urechile sunt surde? A surzit Universul Maria. Lut ars de neploi într-un haos fără ceruri. Secetă în stepe de fărăcuvânt.

MARIA

– Mă lăcrimează apusul.

MAGDALENA

– Unde să-mi alin rănile care mă dor dacă nici fântâni curgătoare nu mai sunt? Mă cheamă crucea Maria. E prea multă durere. Mă sfâşie negrul.(se îndreaptă spre cruce) Nu vii Maria?

MARIA

– Nu Magdalena. Îmi aştept fiul. Nu pot să-l las singur în lumea nelume.

MAGDALENA

– Şi dacă nu va mai veni?

MARIA

– Va veni.
(Magdalena urcă pe cruce. Şuier de vânt, senzaţie de frig, îngheţ. Maria căzută, înfrântă)

Intră fetița – mers haotic, nesigur, temător
– O lume… un joc ai fost. Joc rotitor. Joc şi râs de copii. Albi copiii tăi lume. Atât de albi… (roteşte ochii în jur, apoi cu spaimă) Roşii tunuri. Sângerânde, flamânde de carne. Guri hidoase muşcând din albe şi fragede trupuri. Ce ai făcut lume? Când a crescut în tine buruiana nelumii? Carne de tun trupurile copiilor tăi. Joc al coaselor rotite sfârtecând fragedul lut. Infernal joc. Joc nebun cu copiii prinşi în dansul înspăimântător al morţii. Copii ce învaţă dansul morţii încă din pântecul rotund al mamei… rotitori, însinguraţi ochii copiilor tăi… (privire aplecată spre pământ, ia în pame lut şi-l prefiră printre degete). Lut… Pâmânt… (gest de pioşenie) Pământule roată de iubire învârtindu-te mereu pe aceeaşi nemişcată orbită, până când nici măcar tu răbdătorule n-ai mai putut îndura povara lumii nelume. Adânc te-ai cutremurat… Lut. Pământ… Un hohot de plâns e trupul tău. Plâns cu lacrimi de gheaţă. Mi-e frig. Pe ochi şi suflet mi-e frig. Haină pentru ele doar lumina ca să le pot încălzi. Lumina?! A murit lumina? Arată-mi Doamne, drumul către ea înainte ca sângele să ţâşnească din petale de crin. Înainte ca ei să înflorescă în petale însângerate… copii carne de tun. Pe catedrale steagurile au înlocuit clopotele pe care la apus se adunau îngerii să cânte. Mai înfloresc crinii în albe petale? În stepe mai dorm ascunse speranţele?… dacă-aş găsi cărarea… prea mică măsura pasului meu. Vreau să uit jocul morţii. Sumbru joc al mortii. Copiii sângerează. Lacrimi de sânge din ochii copiilor cad peste petalele crinilor.
(Se aseaza chiricită-senzatie de disperare şi neputinta-durere şi singurătate)

MARIA – se ridică priveşte în jur, tremură de frig
– Se destramă tăcerea? Glas. Ce cuvânt născut din gând rupe tăcerea lumii întrebând? Şi întrebările? Ele întrebările. Mai înfloresc crinii? Mai dorm în stepe speranţele? (se îndreaptă spre fetiţă) De unde vii lumină? Din care ceruri?

FETIŢA

– De unde vin? De sub cerurile acestei lumi. Nu sunt lumină Maria. O biată pâlpâiere sânt colindând spre tine… sau mai ştiu spre ce colind? Nu e nimeni să mă înveţe care e drumul…? Încotro duce drumul? Ce e drumul Maria?

MARIA

– Biet copil. Lumină din lumină. Rătăcăcită pe cale… fără căi.

FETIŢA

– Nu mai e lumină nicăieri, Maria .Unde vezi tu lumină? Arată-mi să-mi stâmpăr ochii însetaţi… Mă doare negrul Maria. Mi-e trupul rană în care sufletul simte că nu mai are han de popas. Ia-mă in braţe. Mi-e frig. Atat de frig!
( Maria o ia în braţe ocrotitor)

MARIA
(disperare şi revoltă)
– Doamne. Nu poţi să fi plecat. Nu poţi să fi uitat ceea ce însuţi ai creat. Presară-mi Doamne peste ochi, cioburi din stele să reînvăţ a plânge. Revarsă-mi ochii în ploi în ploile curate de odinioară, să înverzesc cu ele pajiştile secate ale inimii. Suflete ridate de uscăciune sorbind din ploaia lacrimilor mele.
(fetiţa se îndreaptă spre cruci)

FETIŢA

– Cine sunt ei Maria? Cât sunt de frumoşi. Vezi câtă frumuseţe. (se îndreaptă spre crucea pictorului) Ce ochi mari şi plini de culoare are el, Maria.

MARIA

– Sunt goale-i orbitele. Orbite îngheţate de întunericul morţii.

FETIŢA

– Te-nşeli Maria.Îmi zâmbeşte. Priveşte, chipul lui e lumină destrămată în culori.
(pleacă spre crucea îndrăgostiţilor cu mâna întinsă în sus)
– Iar ei Maria, zboară pe-o lebădă albă.

MARIA

– O lebadă neagră copilule. E lebăda morţii.

FETIŢA

– Nu Maria. Sunt aripi pe lebăda albă. Moartea se teme de zbor şi iubire. Iubirea lor a preschimbat moartea într-o lebădă albă zburătoare în îmbrăţişate aripi. Mi-a fost teamă Maria. Atât de teamă. Acum nu-mi mai este. Visătorii sunt aici. Ei nu pot muri. Mai cred în ei fluturii, îngerii şi copiii. Nu privi spre negrul lumii Maria. Vino spre cruci. Priveşte-le. Nu vezi corola de raze născând lumina?

MARIA

– E doar moarte copilul meu. Negru şi moarte.

FETIŢA

– Nu Maria, sunt cruci. Trup de lemn pe carnea trupului. Amândouă putrezind. Dar dincolo, dincolo de ce vede ochiul Maria, sunt ei, visătorii. Visătorii nu au suflete de vreascuri să ne temem că va rămâne din ele doar sfărâmiciosul putregai. Priveşte să vezi flori de curcubeu revărsat peste lume. Ia-mă de mână şi priveşte prin ochii mei. Priveşte Maria prin ochi de copil până vei reînvăţa să vezi.

MARIA

– Dar li-s pironite trupurile. Cum crezi că mai pot visa? O biet copil ce nu-nţelegi ce-i moartea. Le-au frânt aripile si le-au bătut in cuie. Le-au crucificat trupurile zburătoare, să nu mai cuteze a se ridica spre nemărginirea înaltului.

FETIŢA

– Le-au crucificat trupturile, le-au frânt aripile dar nu le-au ucis nebunia, freamătul, zbuciumul zborului. Maria, visătorii pe cruci, sunt doar păsări fără aripi. O pasăre fără aripă Maria, e doar un trup schilodit. În ea, zborul n-a murit. Ei… Ei, cei care au înnegrind lumea cu micile lor suflete întemniţate de temeri rele. Ei, cei care s-au făcut judecători în locul lui Dumnezeu pângărind în josnice falsităţi iubirea. Ei, au ridicat cruci pentu Visători, crezându-se mai presus de tot şi toate. Şi ce dacă i-au crucificat?… Priveşte crucile Maria. Înverzesc. Lemnul mort se face rug de frunze şi flori. Visul zămislit din gând înalt îşi ridică pleoapele să se facă dimineaţă. Au crucificat visătorii? Nu au destule cruci. E prea mică lumea pentru Golgota Visului. Mereu şi mereu vor veni alţii (pe scenă intră personaje îmbrăcate în alb, simbolizând Visătorii). Spectre de lumină prin gând înalt. Moare Fărăcuvântul Maria. Fărăcuvântul şi gândul din bălării moare şi se înalţă cuvântul zburat din gândul înalt. Înaltul gând, veşnicit, creat din seminţia divină. Universul e înflorit cu Visători, Maria. (spre public) Puteţi ucide pământul, dar universul nu! Dincolo de lut… deasupra lututui vor fi mereu ei cei care ard pe cruci de vise luminate în înalte gânduri… Pâmântule fă-te iarăşi gând şi cuvânt. Lumina nu poate fi ucisă căci în oricare ceruri s-a ascuns Dumnezeu, El se revarsă rug al Mereucreatului. Iar ochii Lui nu fi pot închişi oricât de nebun e jocul omului. Înainte de ultimul acord al propriului Recviem, Dumnezeu va cânta din nou simfonia vieţii… Iar ei, Visătorii, în frenetic dans, cu paşii în acordurile lui Dumnezeu vor dansa… vor dansa, eternul dans al iubirii şi al visului neîntemniţat.

MARIA

– Zeu păgân Fărăcuvântul sinucigaş pe Golgota Iubirii.

MAGDALENA

– Zeu păgân gândul mic, sinucigaş pe Golgota visului.
(de sus mijlocul scenei se luminează. Se aude un glas)

VOCE

– Şi Dumnezeu a zis: Nu ucideți Visătorii. Au nevoie de ei fluturii, îngerii și copiii… Copiii (copiii descrescendo ca intensitate în timp ce creşte în intensitate Simfonia a IX-a de Beethoven)

Published inScenete

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *