Skip to content

Sceneta Calatoria

Sceneta – Calatoria

© Sceneta – Calatoria – oferit gratuit de luncamihaela.ro

PERSONAJE:

EL – o persoană în vârstă, distinsă
Ea – tânără, atrăgătoare

EL – (priveşte pe fereastra compartimentului în timp ce fumează cu un aer plictisit)
(în compartiment intră o femeie tânără)

EA – Permiteţi să iau loc?

EL (o priveşte apoi răspunde morocănos şi trist în acelaşi timp)

– Este suficient. Nu trebuie să-ţi permit atât timp cât ai bilet.

EA (plat) – Încotro mergeţi?

EL – Eu? Spre Nicăieri… ai auzit de lanurile de ceaţă ale lui Nicăieri? Vreau să le văd. Dar tu… fetiţo?

EA – Eu? Eu am plecat… spre Niciodată…

EL – Curioasă destinaţie. Niciodată?… Niciodată, e parte din absolut. E prea devreme să încerci să atingi frântura de absolut. E un drum lung… prefirat cu hăuri de necunoscut. Ehei draga mea, spre absolut nu cutează să plece decât Dumnezeu, nebunii şi visătorii. Pe Dumnezeu, eşti prea tânără ca să fi avut timp să-l cunoşti, nebună nu pari a fi, aşa că nu rămâne decât ultima variantă… La cât de departe privesc ochii tăi fără să vadă nimic, s-ar putea să ardă în tine nebunia viselor de dincolo de lume. Nu te-ai gândit că a-l afla pe Niciodată, dându-i un sens pe înţelesul lumii s-ar putea să fie o povară prea greu de dus? Nu te temi că ai să-ţi frângi aripile?

EA – Crezi că am aripi? Eu nu mi le văd şi nici nu mi le aud fâlfâind. Se poate. Nu ştiu…
M-ai întrebat de ce am plecat spre Niciodată. Poate, pentru că nu îi înţeleg sensul. Oamenii îl folosesc atât de des încât am ameţit încercând să-nţeleg. Să fie oare doar un paradox? Am întâlnit atâţia oameni care tropotind printre cuvinte şi-au acordat marşul în ritmul lent al lui NI-CIO-DA-TĂ crezându-ne mai presus de lume. NICIODATĂ?! Muzică lină, aproape divină. Niciodată nu voi pleca, spune cel care are deja valiza pregătită să plece în zori. Niciodată nu voi răni, spune cel care ţine nepăsător bisturiul pregătindu-se să facă incizie pe suflet. Niciodată nu am să mint, spunem ascunzându-ne laşităţile în spatele minciunii. Vezi, de aceea trebuie să ajung la Niciodată, chiar dacă asta va însemna să-mi frâng aripile care nu m-au zburat până acum. Poate dacă am să-l înţeleg pe Niciodată, am să-mi simt aripile fâlfâind a zbor descătuşându-mă din mine însămi.

EL – Nu vrei mai bine să vii cu mine spre Nicăieri? În doi drumul s-ar putea să fie mai uşor.

EA – De ce să nu plecăm împreună spre Niciodată? Nicăieiri… Niciodată… absolut răvăşitor încrâncenându-ne durerile sau înşiruire de sunete fără sens?

EL – Vino cu mine. Singură s-ar putea să te rătăceşti. Pe cărările neînţelesului sunt atâtea ispite care aşteaptă să muşti din ele.
Dacă rămâi să te înfrupţi s-ar putea să nu ajungi acolo unde ai plecat… şi undeva te vei întreaba regretând de ce ai acceptat cotidianul renunţând la absolut?… sau s-ar putea să te încăpăţânezi să-ţi urmezi drumul fără să guşti din aroma ispitelor şi atunci poate o să simţi gustul amar al regretului de-a nu fi aflat ce gust are viaţa. Absolutul ucide patima. Absolutul e corset pentru sublimul nebuniei frumosului. Te vei bucura de victoria raţiunii dar atingându-ţi ţelurile, sufletul tău va fi un scaiete ce n-a făcut altceva decât să înspineze frumosul. Cărarea spre absolut e înspinată de adevăr şi minciună. Amândouă dor. Ce faci dacă tălpile inimii or să-ţi sângereze înainte de a atinge absolutul?

EA – Nu ştiu… Poate am să-mi fac sandale din vise ca să nu mă rănesc. Sau poate, suferinţa e tributul pe care trebuie să-l plătesc. Nu crezi că între Nicăieri şi Niciodată e doar o fâşie de suflet ucis?

EL – Nu ştiu. Cine poate şti care e drumul?

EA – Poate doar cei care pleacă în căutarea lui Nicăieri…

EL – Sau în căutarea lui Niciodată. Eu îl caut pe Nicăieri pentru că am colindat în cele mai nebănuite unghere ale lui Pretutindeni. (schimbare de ton, treptat cu emoţie, trist) Singurul loc în care nu am fost, este Nicăieri. Pretutindeni am iubit, pretutindeni am fost iubit. Mi-am trăit viaţa Pretutindeni. Dacă mă căutai nu se putea să nu mă găseşti. Eram Pretutindeni. Puţini au avut parte de o călătorie atât de lungă şi plină de neprevăzut.

EA – Şi atunci de ce acum călătoriţi spre Nicăieri?

EL – De ce? Ei… pentru că undeva prin aceste locuri m-am pierdut eu pe mine. Eu cel care îl ştiam si pe care învăţasem să-l accept. Am obosit să colind mereu… mereu şi pretutindeni. Pretutindeni pentru ei, niciodată pentru mine. Vezi fetiţo, dăruind mereu nu ai timp să stai numai cu tine… şi aşa, treptat începi să devii altul… să te modifici… Treptat, pierzi ceva din tine. Poate acea linişte care te mângâie ca o soţie blândă şi ascultătoare, pierzi ceva din curăţenia cu care iubeai oamenii bucurându-te să li te dărui fără să le ceri nimic în schimb. Am uitat cine sunt. Nu ştiu dacă stau în genunchi sau cu palma întinsă aşteptând. Mereu aşteptând. Îmi plâng îngerii pe palme şi genunchii îmi sângerează. Rănile astea nu le pot închide decât dacă mă împac cu mine însumi… şi pentru asta trebuie să mă reclădesc… să mă ridic ca să pot merge mai departe. Ca să aflu cine sunt acum, trebuie să mă întâlnesc cu cel care am fost… Şi întâlnirea aceasta nu poate avea loc decât la marginea lui Nicăieri. Dar tu eşti încă tânără. Nu crezi că ai plecat prea devreme spre tărâmul lui Niciodată. Poate ai greşit destinaţia?…

EA – Credeţi? Nu ştiu unde altundeva să mă duc când mă îmi presează tâmplele senzaţia amară a născutului prea devreme căruia îi curge în vene otrava lui prea târziu… Cum să stăvilesc răzvrătirea din sânge?… Am căutat să prind clipa în care să-mi administrez antidotul împotriva lui prea târziu.
Întotdeauna am crezut că pentru mine este prea devreme… până când mi-am simţit trupul obosit, otrăvit cu veninul lui prea târziu. Am ratat clipa.
Unde s-o mai găsesc ca să pot spera că voi reuşi să-mi eliberez fiinţa de apăsarea ce mă răzvrăteşte neputincioasă? Unde s-o caut? Cred că tot pe tărâmul lui Nicăieri. Să cred că ştiu s-o recunosc? Nu prea cred. Esenţa ce se ascunde în fiecare clipă este doar pentru curajoşi sau hoţi. Primii sparg clepsidra eliberând timpul cu riscul de a-şi însângera mâinile. Hoţii beau în taină nectarul din clipă… iar ceilalţi, laşii sunt hărăziţi să se îndrepte spre calea lui Niciodată. Vezi, cred că avem aceeaşi destinaţie.

EL – Nu prea cred. Eu nu simt încă otrava lui prea târziu. Mai am multe de făcut, chiar pe tărâmul lui Nicăieri.

EA – Nicăieri… Niciodată?… repere existenţiale stabilite de cineva mai presus de noi. Repere ce ne frâng în loc să ne clădească. Te simţi laş să rupi barierele care te-ar elibera. Cum să rupi barierele spaţiului în care te mişti dacă ai senzaţia că trăieşti într-un turn căruia îi pipăi mereu pereţii fără să îndrăzneşti măcar să dai cu pumnul în ei?
Clădit într-un trup prea strâmt care percepe timpul altfel decât tine, fragil si carnal, îţi delimitezi existenţa în interiorul turnului. Clipele stau atârnate ştreang de gât când încerci să te ridici să evadezi.

EL – Nu înţelegi că lumea e plină de laşi care nici măcar nu caută dacă turnul are porţi de teamă că le vor găsi încuiate.
Stigmatul laşităţii îl purtăm toţi. Unii îl afişează epatant ca pe un blazon, alţii îl ascund după gesturi sau cuvinte. Suntem atât de laşi încât nici măcar nu încercăm să ne vindecăm de boala morţii.

EA – Toţi avem în noi boala morţii care ne macină lent din clipa când ne-am născut. Ne devorează gândurile, trupul. O simţim mereu, umbră atârnată ca o haina pe noi. La început ne e largă, încercăm mereu să ne debarasăm de ea… apoi… treptat… începem să ne obişnuim. Ca mai târziu să o strângem în jurul trupului nostru de teamă să n-o pierdem. O umbră, a cărei îmbrăţişare devine a doua noastră natură.
(pauză, amândoi privesc departe)

EA – Peste tot, oameni îmbrăţişându-şi propria umbră a morţii.

EL – Oameni şi umbre străbătându-şi propriul timp. Pe toţi ne străbate acelaşi timp şi totuşi fiecare avem propria masură pentru el. Secunda ce leagă viaţa de moarte durează de la naştere până la atingerea întunericului. E o secundă ce ne străbate trupul şi sufletul, asemeni secundei de iubire. O simţim atât de ireală încât ne cutreieră abia după ce s-a stins. O secundă ce nici măcar nu şti când s-a aprins. Doar pârjolul inimii îţi spune că ai trăit-o. Ne delimităm viaţa în spaţii temporale… neînţelegând că timpul are pentru fiecare altă dimensiune. Fiecare eveniment din viaţa noastră se modifică în timp, modificând la rândul lui timpul.

EA – Fals. Tocmai dumneata care ai o vârstă nu înţelegi nedreptatea timpului? Timpul are pentru toţi aceeaşi dimensiune. Ne sfărâmă la fel oricât am fi de puternici sau bogaţi. Curge prin venele noastre, ne pârjoleşte, ne mistuie şi totusi bem din clipe ca însetatul în deşert. Pune un om să aleagă într-o avere fără seamăn şi putinţa de a dilata timpul după bunul plac. Vei vedea că alege iluzia că poate să se joace cu dimensiunea timpului. Şi-atunci ce-ţi râmâne decât să te laşi străbătut de timp frângându-te fără ca măcar să lăcrimezi. Zâmbeşti timpului ucigaş.

EL – Priveşte-mă-n ochi ca să vezi adevărul timpului. Cearcănele îmi plâng sub ochi dar lumina arde în irişi răzvrătind retina. Timpul nu mi-a putut lua asta. Baston pentru carnea trupului dar în vâlvătăi inima tresaltă sfidând neputincioasa carne. Un muşchi e şi inima şi totuşi timpul nu i-a putut fura nebunia jarului. Pârjoleşte fiecare clipă răzvrătind văpăi pe univers. Inima mea îmbraţişează universul nelăsând să simtă agonia secundelor. Inima mea pulsează doar în secunda care germinează. Nu privesc spre cimitirul clipelor şi atunci timpul nu mă poate învinge. Prinde timpul în palmele inimii şi frământă-l până îl vei îngenunchea.
Aşa vei afla că Nicăieri doarme în Pretutindeni. Niciodată arde tâmpla lui Mereu.

EA – Atunci am ajuns la destinaţie. Am plecat spre absolut fără să ştim că purtăm în noi absolutul. Am ajuns acolo unde am plecat înainte să ne urcăm în tren…

EL – Ia-mă de mână. Păşeste cu grijă să coborâm lăsând în urma noastră trenul. Călătoria noastră s-a sfârşit sau poate că nu am plecat niciodată.
Prin lanurile de ceaţă ale lui Nicăieri am întâlnit sublimul distructiv al lui Niciodată.

Published inScenete

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *