Skip to content

Relatare George Stanca

George Stanca
George Stanca

George Stanca – Multe sunt riscurile poeziei scrise în stil clasic: mai întâi monotonia ritmului, apoi melodia, dacă e monodie poate plictisi ca şi cum ai asculta romanţe sau şansonete o noapte întreagă, sau ai mânca miere de albine cu polonicul.

Mai sânt apoi, rimele siluite pe care eu unul le detest ca şi pe însuşi actul omenesc de a silui.

În caz că tema poemului acesta rotund şi monoton este şi ea una banală, te cuprinde de-a dreptul, somnul ca un reflex de apărare împotriva agresiunilor inamice.

E o sinucidere să scrii azi aşa, te sfâşie lupul feroce şi ras în cap din metropolă, te desfiinţează trufaşul şi graseiatul critic pro-textualist şi poate nu te înţelege decât poetul-poet. Nu criticul, nu hackerul bibliofil, nu exegetul, nu şeful de catedră de la “română”, ci doar Poetul, confratele, numai el te înţelege fiindcă numai el are sensibilitatea aceea de dinafara modelor…

Ei bine, când am văzut că d-na Mihaela Lunca scrie poezie în stil clasic, mi-am luat toate măsurile antimorfeice şi contra plictisului şi m-am pregătit să culeg la o primă lectură bobiţele de aur rătăcite printre versurile volumului de debut “La hanul sufletului meu”.

Nu a fost deloc aşa, iar după lectură m-am ales cu mii de cicatrici şi zgârieturi pe sensibilitatea sufletului meu. Mi-a lăsat aşadar urme. Căci, se vede clar încă de la prima carte Doamna Mihaela Lunca este o Poetă. Si asta se confirmă în volumul “Sub umbră”.

Dacă în primul volum poeta afişa o poezie frustă amintind-o pe Pădureanca, pe moaţa Carolina Ilica, într-un mod doar de ea ştiut, se maturizează brusc, de parcă a ars în secret nişte etape. Deşi, discret, ea rămâne pământenca din Ardeal care se desconspiră prin două versuri numai, şi acelea strecurate între paranteze:

“ţărani fost-am odată,//din tot, doar traista rămasu-ne-a.“

Combustia din acest volum e mult mai discretă, mai rafinată dar nu diluată; asprimile unui înveliş din lână se transformă în blândeţi catifelate, mângâioase, tandre. Iar tandreţea se exprimă printr-un dialog cu sine, sau cu un imaginat iubit, partener pe care-l îndeamnă la gesturi sinuoase, dezmierdante

“Îmbracă-mă-n cuvinte,//Dezbracă-mă de ploi,//De nopţi neînlunate,//De ceţuri şi noroi“,

sau deloc insinuante or disimulate:

“Să-ţi stau în braţe nudă,//Cometă arsă-n sine,//Un trup de iarbă udă,//Înnobilat prin tine“.

Tonul este parcă mai discret-resemnat, de când

“Prin trup,(poetei îi) ninge//Cu fluturi fără aripi.”

Poeta de acum pare a fi născută

“La o margine de lume,//acolo, unde cocoşii//îşi acordă glasul, //după clopotul bisericii//cu o singură turlă”,

şi-şi doreşte parcă să evadeze din lumea reală. Un refugiu ar fi chiar în romantica Lună, cu care se ştie, căci a vizitat-o cu ocazia unei iubiri, când ea a mai fost:

“Acolo-ntre vulcani, //Eu am iubit odată.//Ningea cu cai albaştri//Iar luna, era beată.“

Cu toate că dorul de evadare capătă uneori accente tragice,

“Mă mor murind din dor de moarte.”,

cu toate că ea ştie că, ultima şansă a iubirii de viaţă, cea care moare ultima, speranţa, este…

”funia, umedă salin,//strânsă în jurul rănii, //dintre două plecări.“

cu toate avatarurile şi iluziile de refugiu, poeta, totuşi, rămâne să locuiască un

“Trup al meu hău de păcate//Fără lacăte la porţi“.

Volumul “Sub umbră“ relevă cititorului un fascinant univers – uneori intim, de ce nu? – emanat dintr-un suflet feminin plin de graţia mătăsii adiate şi, mai ales, ultrasensibil.

Published inRelatari

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *