Skip to content

Recviem pentru speranta

Speranta, tu ai?

– NU TOTI AVEM A DOUA SANSA –

Ana îşi mângâia buzele întredeschise cu arătătorul mâinii stângi.
Retrăia acut până în cea mai adâncă fibră a fiinţei, atingerea buzelor lui Dan. Toate gândurile îi rămaseră captive în clipa aceea.
Îşi dorea să fi întins mâna arătând că este gata să se dăruie. N-a putut. Ceva mai presus de ea a oprit-o.

Dacă ar fi avut curajul să lase să se consume totul, de la emoţie până la carnal atunci când Dan venise spre ea după atâta aşteptare, acum s-ar simţi mai liniştită. Ar putea merge mai departe, indiferent ce ar însemna acest mai departe… dar Dan îi ascultase ruga spusă cu glas înlăcrimat.

– Te rog, opreşte-te!
Surprins de cuvintele ce spuneau altceva decât atitudinea ei, a eliberat-o din braţe, privind-o mirat. O simţise caldă dăruindu-se, răspunzând pătimaş sărutului.
Apoi, într-o frântură de clipă s-a retras închizându-se în ea. Cu capul aşezat în palmele căuş, cu ochii plecaţi fixa tăblia mesei ruptă parcă de tot ce o înconjura.

Pe colţul mesei în care îşi găsise refugiu ca să-şi ascundă privirea, Ana încerca să-şi revină din şuvoiul simţirilor care îi cutreierau fiinţa. Realiza că uitase pentru un moment de platoşele şi scuturile sub care se refugiase cu teama de a simţi.
În clipa în care a eliberat femeia din ea, vibrase tandru şi uman, deschizându-i-se corola sufletului.

O clipă doar, ca apoi speriată să se închidă în carapacea sub care învăţase să trăiască în ultimii ani.
Cu platoşe şi armuri ridicate îşi apăra sufletul de suferinţă. Trăia după principiul, nu poţi fi rănit decât atunci când te arăţi slab.
Iar pentru Ana a iubi, ajunsese după anii de singurătate şi rănile care îi ardeau sufletul să însemne a fi slab.

– De ce te temi, a întrebat-o Dan blând?
– De mine, i-a răspuns cu glas sugrumat, iar ochii îi înotau în lacrimi.

Ochii mari şi azurii nu ştiau sa mintă. Erau poarta spre lume pe care o uitase deschisă.
Ei chemau încărcaţi de iubire şi dorinţă. Dincolo de ei, plutea însă umbra neagră a unei suferinţe nedefinite.

Dan nu înţelegea ce se întâmplă. Îl chema cu ochii şi sufletul şi totuşi îl respingea prin gest. A tăcut sperând că fără să ceară va primi o explicație.
De când se cunoşteau a simţit-o de multe ori venind spre el, dar prins de alte probleme şi-a spus că poate amâna clipa în care să-i arate că nu e singură pe curcubeu.

– Să fie prea târziu? se întreba.
– Ar fi mai bine să plec, spuse Ana răvăşită.
N-a încercat s-o oprească.

Ana rememora acum fiecare gest, fiecare vorbă. Se agăţa de ele cu disperarea înecatului.
Înţelegea că atunci când Dan a lăsat-o să plece totul s-a schimbat pentru ea.
Sub cascade de emoţii şi senzaţii trăite la atingerea lui, platoşa cu care îşi proteja sufletul se făcuse ţăndări.

Acum stă şi analizează. Are timp să-şi reclădească carapacea ce o ajuta să nu se simtă învinsă de viaţă. Raţiunea era temelia pe care se ridica atunci când îşi simţea sufletul îngenuncheat.

După ce a plâns, la început mocnit apoi în hohote, urându-se pentru ceea ce este a făcut un duş care a mai liniştit-o. Putea să analizeze, să se gândească la ce ar fi urmat dacă ar fi avut curajul să-şi pună sufletul pe palme.

Veşnica ei luptă cu sine. Întotdeauna câştiga raţiunea motiv pentru care se ura şi mai mult.

Dan era plin de tandreţe si căldură. Avea o veselie naturală pe care o emana prin toţi porii. Veselia lui Dan semăna cu aroma merelor coapte în cămările toamnei. Veselia lui aducea zefirul primăverii în pădurea sufletului ei amorţit după o iarnă lungă de aşteptare.
Prinsă în vârtejul vieţii uitase ce înseamnă veselia şi râsul fără oprelişti. Dar dorul rămase în ea ca un jăratec. Avea nevoie de această veselie naturală încărcată de binele lumii.
Alături de ele însă, găsea în Dan orgoliul oamenilor realizaţi. Îi plăcea să fie măgulit şi nici măcar nu făcea eforturi să mascheze acest lucru.

Ana detesta această permanentă nevoie de flatare. Considera că cei valoroşi îşi cunosc prea bine limitele neavând nevoie să-şi agaţe realizările de recunoaşterea celorlalţi. Condamna în sinea sa această latură a personalităţii lui fără însă ca vreodată să i-o arate.
Prea sătulă de statutul ei de om umil, călcat în picioare de cei care printr-un mijloc sau altul reuşiseră să asceadă nedrept pe scara socială se refugia în ea când regăsea în Dan tare ale lumii în care trăia.

Ştia că pierduse trenul realizării profesionale şi nu din cauză că nu era suficient de bine pregătită ci pentru marele defect de a fi femeie şi încă una sinceră şi cu personalitate.
La început suferise pentru aroganţa arătată de cei care fără nici un merit sau valoare se cocoţaseră în funcţii de conducere şi de pe aceste poziţii denigrau tot ceea ce pentru ea reprezenta un ţel. Cu timpul a învăţat să se ferească de ei închizându-se cu propriile-i gândurile şi adoptând la servici o atitudine de subaltern cuminte, fără iniţiativă sau elanul modelator al schimbării.

Trebuia să-şi păstreze slujba aşa că răutăţile şi nepoliteţea şefului le bara cu un zâmbet tâmp de om umil fără personalitate.
Dacă vreodată gândurile ar vorbi Ana ar fi fost prima care şi-ar fi dorit să fie mută.

Ca să scape de starea de lehamite pe care o simţea în fiecare zi de servici ajunsă acasă se refugia sub duş frecţionându-şi trupul cu putere creându-şi astfel iluzia că se spală de toate mizeriile din jur. Îşi dorea ca prin gesturile nervoase să-şi poată săpuni şi sufletul.
Când l-a cunoscut pe Dan a fost surprinsă de plăcerea pe care a simţit-o conversând cu el. Cunoştinţe de mult stocate în subconştient ieşeau la lumină astfel încât dialogul curgea fără pauze sau poticniri. Conversa cu plăcere şi dezinvoltură aşa cum nu credea că mai ştie s-o facă.

Lipsită de o viaţă socială învăţase să răspundă doar strict la întrebările care îi erau adresate şi într-un mod cât mai impersonal.
Și totuși polemicile cu Dan se prelungeau până aproape în zori fără învinşi şi învingători. Polemizau argumentat, cu patimă, simţind că deşi pe poziţii adverse apărau aceleaşi principii. Nu apărea niciodată senzaţia de oboseală a dialogului sau epuizarea tuturor argumentele pe care le deţin.

Aveau opinii diferite legate de respectul de sine şi recunoaşterea propriei valori. Dan pragmatic, realizat în plan financiar, considera ca fundament al respectului faţă de ceilalţi respectul faţă de propria persoană.

– Nu poţi să-i respecţi pe ceilalţi, spunea Dan învolburat parcă de “nesupunerea” Anei, dacă nu te respecţi pe tine.
În accepţiunea Anei respectul de sine avea ca bază contactul cu cei din jur. Nu poţi să te respecţi pe tine atât timp cât cei din jur nu o fac.
Dar într-o societate a valorilor răsturnate respectul celorlalţi era direct legat de financiar şi poziţie socială. De aceea Ana îşi stabilise propriul sistem valoric la care se raporta. Fiecare realizare sau dezamăgire o percepea prin acest sistem.

Seri şi nopţi a pierdut căutând în cărţi sprijin pentru gândurile ei. Când se întâlneau reluau discuţia fiecare aducând argumente solide în susţinerea propriului punct de vedere.
Ana simţea că trăieşte din nou. Vibra în ea acea provocare intelectuală care îi era atât de dragă.

Într-una din seri în timp ce discutau, l-a privit pe Dan cu atenţie.
Era un bărbat urât. O figură impasibilă cu ochi prea mari şi buze prea cărnoase. Nu găsea în el nimic atrăgător.

Şi totuşi şimţea în ea dorinţa de a-l atinge, de a-i mângâia blând şi tandru chipul. Putea să facă abstracţie de tot ce găsea respingător sau disproporţionat în el.
Pentru ea Dan, nu era un bărbat urât ci omul care dădea un sens existenţei ei însingurate. Era provocare, freamăt, căutare.

Modulaţiile vocii lui treceau dincolo de auz, pătrunzându-i corpul cu fiori calzi.
Când Dan şi-a aşezat palma protector peste a ei Ana a înţeles că îl iubea până în cea mai adâncă fibră a fiinţei.

Îl iubea dincolo de aparenţe, dincolo de carnal, la nivelul simplu al indefinitului suflet. Fiorul cald al iubirii ei de femeie.
Ridicând ochii i-a întâlnit privirea aţintită asupră-i.
Ca o străfulgerare s-a aprins întrebarea:

– Dar dacă vede în mine doar un prieten? Un companion de conversaţie intelectuală?
S-a liniştit, când în lumina ochilor lui a citit altceva decât prietenie. Privirea lui Dan îi spunea
că vine spre ea.

Au continuat dialogul, dar era prea tulburată ca să mai poată duce şirul ideilor până la capăt.
– Nu plecăm? l-a întrebat cu glas speriat, dar cu speranţa nemărturisită că el va duce întâlnirea dincolo de ce se întâmpla de obicei.

Au plecat împreună, Dan luându-i simplu mâna în a lui. A condus-o până la staţia de autobuz.

Între ei apăruse un soi de stânjeneală care simţea că o arde. Era pentru prima dată de când îl cunoştea când spunea altceva decât ceea ce gândea. Prelugindu-se pauza dintre cuvintele spuse la întâmplare, Ana rupse tăcerea.

– Cred că în seara aceasta nu mai aştept autobuzul. Am să iau un taxi.
Dan n-a spus nimic. Cu o tandreţe nemăsurată i-a luat chipul în palme şi a sărutat-o lung. I-a răspuns la început nesigură, apoi cu voluptate. Sărutul lui Dan s-a rupt brusc.
– Noapte bună, i-a spus cald şi tandru coborându-şi palmele.

Ca sub biciuirea unei ploi reci Ana s-a reîntors în realitatea palpabilă şi imediată iar această realitate îi şficuia sufletul ca o cravaşă în mâna unui dement.

Simţea o durere sufocantă adunată în coşul
pieptului.
– De ce te-ai oprit? Se revolta Ana în interior.
– Cu ce am greşit de l-am alungat? se întreba amărâtă privindu-l cum se îndepărtează.

După pasiunea sărutului a crezut că îi va cere să o însoţească acasă.
Şi-a oprit în gând strigătul prin care vroia să-l cheme.
S-a urcat în taxi buimacă. Atât de răvăşită încât îşi simţea gândurile ca un ghem cu fire încâlcite deşirându-se cu o viteza ameţitoare. Simţea că nu are suficient aer. Se sufoca în spaţiul strâmt al banchetei din spate.

A spus adresa automat pe un ton sec, iar cât a durat drumul a privit cu ochi goi spre nimicul ce-i pătrundea fiinţa. Se prăbuşise în ea. În fiinţa ei se făcea întuneric. Nu se gândea la nimic, un ecran negru se aşezase între ea şi lume.
Doar durerea puternică din coşul pieptului continua să persiste.
Ajunsă acasă îşi aruncă cu nervozitate hainele prăbuşindu-se în pat şi hohotind de plâns.
Întinsă pe spate cu ochii în tavan încerca să-şi stăvilească şuvoiul emoţiilor şi să-şi pună ordine în gânduri.

Nu se mai simţise atât de răvăşită de foarte mult timp.
Cel care îi stârnise dorinţe şi trăiri atât de puternice îi fusese soţ mulţi ani.
De la moartea lui, se refugiase în singurătate. Vroia să fie puternică şi avea impresia că reuşise acest lucru.

Dacă la moartea lui Marius s-a simţit prăbuşită, treptat s-a împăcat cu sine învăţând să trăiască doar ea cu ea.
Rămăsese în cămăruţa strâmtă hrănindu-se sau drogându-se doar cu amintiri. Când a descoperit că amintirile încep să-şi piardă din intensitate şi sufletul nu-i mai era ancorat de cel pe care îl iubise, s-a speriat.

A trecut peste derută, simţind că nu ştie unde să se refugieze cu singurătatea ei. Şi-a găsit alinare în cărţi. Recitea cu plăcere cărţile tinereţii, cu iubiri pătimaşe şi deznodământ tragic.
Chiar dacă prefera genul “siropos” detesta cărţile comerciale în care senzaţiile carnale şi emoţiile cele mai intime erau descrise fără cea mai elementară pudoare.

La fel ca şi în urmă cu mulţi ani se simţea atrasă de cărţile lui Mihail Sebastian. Accidentul sau Oraşul cu salcâmi le-a recitit până când a ajuns să cunoască pe dinafară pasaje întregi.

Treptat a început să-şi aştearnă gândurile pe bucăţele de hârtie. Nu citea niciodată ce scria dar în momentele acelea îşi descărca sufletul obosit de singurătate.

După un timp a simţit că nici asta nu îi mai este suficient. Pereţii camerei o apăsau tot mai greu cu fiecare zi ce trecea. Atunci s-a înscris la cursurile facultăţii de litere.

Îşi petrecea după-amiezele la seminarii găsind în discuţiile de acolo ceea ce căuta.

Toate mizeriile adunate în orele de servici se ştergeau în nevoia de a înţelege operele lui Cioran, Eliade sau Blaga. Tărâmul operei lui Blaga se deschidea spre noi orizonturi. Pentru Ana a fost întotdeauna poetul preferat iar cu trecerea anilor se regăsea tot mai mult în versurile lui.

Când ajungea seara acasă era atât de obosită încât după ce se răsfăţa o jumătate de oră în cada cu apă călduţă dormea buştean până a doua zi. Renunţase la duşurile furioase, la nevoia trupului biciuit de stropii de apă, în încercarea de a anula lehamitea şi răul pe care îl acumula în lumea în care trăia.

Se simţea mulţumită, cu mintea încărcată de lumină şi bucuria descoperirii. Răsfăţul în apa călduţă cu senzaţia de moliciune, era ultimul gest pe care îl făcea înainte de culcare.
Pe Dan l-a cunoscut în sesiune. Ieşise de la ultimul examen triumfătoare.

După atâţia ani îşi demonstrase sieşi că nu e un nimic. Luase toate examenele cu note de nouă şi zece. Păşea cu zâmbetul satisfacţiei aninat în colţul buzelor prin zăpada groasă. Cu piciorul afundat în zăpada proaspătă ce-i ajungea până la jumătatea cizmei simţi cuibărindu-se lent şi rece sentimentul amar al singurătăţii. I se amărî cerul gurii.

Se îndrepta spre casă. O casă goală în care nu o aştepta nimeni. Nimeni pe lumea asta cu care să-şi împartă bucuria. Va sta singură închisă între pereţii camerei în timp ce-şi dorea atât de mult să simtă pe cineva aproape de ea cu care să-şi împartă satisfacţia reuşitei atât de mult aşteptate. Se întristă, oprindu-se în dreptul unei băltoace ce acoperea toată strada.

Era pe punctul de a se întoarce ocolind pe strada principală când în dreptul ei s-a oprit o maşină.

– Nu vrei să urci? Ca să poţi trece eşti nevoită să te întorci.
La început a crezut că este confundată. Cel de la volan văzându-i nedumerirea de pe chip îi zâmbi spunându-i:

– Te-am văzut la cercul de creaţie. Mi-a plăcut ceea ce ai citit de aceea te-am remarcat. Eu sunt student în ultimul an, tot la litere. Ce faci, te-ai hotărât să urci? E de ajuns că unul dintre noi îl cunoaşte pe celălalt ca să considerăm ca ne ştim. Eu nu am fost atât de interesant încât să-ţi atrag atenţia. Oricum asta e prea puţin important. Suntem în plin centru şi tu ai două alternative, fie ai minimă încredere în bunele mele intenţii fie te întorci.
Ana s-a urcat în maşină surprinsă în continuare că cineva o remarcase.

De la moartea lui Marius, căuta şi reuşea să treacă neobservată. Se îmbrăca anost, nu se farda, iar tunsoarea băieţească o alesese din comoditate. Dimineaţa îşi umezea părul, apoi îşi trecea rapid degetele prin el şi era „coafată”. Era singurul gest de cochetărie ce-l făcea zilnic.

– Cum a fost la examene? O întrebă cel de la volan. Ai restanţe?
– Nu. sunt integralistă.
– Atunci trebuie să sărbătorim. Ce zici, mergem la o cafea? Eu am două restanţe, dar tu ar trebui să sărbătoreşti.
– Accept, se auzi răspunzând. Dar cu o condiţie. Plătesc eu cafelele. Tu te revanşezi la toamnă, după restanţe.
– Bine. Fie cum zici tu. Mă numesc Dan Duma. Te rog să mă scuzi că nu ţi-am reţinut numele.
– Ana Panait.

Au stat la cafenea până seara. Cel care vorbise aproape fără întrerupere a fost Dan. Dacă la început Ana s-a simţit crispată, treptat s-a destins. A ocolit însă orice întrebare legată de viaţa ei. Din discuţie, a aflat că Dan lucra în administraţia publică fiind absolvent de ştiinţe economice.

Se implicase în politică deoarece era atras de provocări. Nu juca pe miză şi de aceea nu era simpatizat de constipaţii din partid. Dan spunea întotdeauna ceea ce gândea. Venise de multe ori cu soluţii inedite dar se izbise de mentalităţi învechite. Ştia că luptă contra curentului dar pentru el nu conta. Când i s-a propus să candideze pentru o funcţie în partid şi a refuzat şi-a atras şi mai multe antipatii.

Facultatea de litere, reprezenta pentru el iubirea din tinereţe.
La fel ca Ana venea aici să se încarce de frumos, ca să poată suporta mai uşor mocirla ce îl înconjura.

În seara aceea, când Ana a ajuns acasă se simţea fericită. Avusese parte de o zi minunată. Se surprinse fredonând zâmbitoare un cântec, lucru pe care nu îl mai făcuse de foarte mulţi ani.

O perioadă lungă de timp nu l-a mai reîntâlnit. Se mai răsfăţa din când în când gândindu-se la după-amiaza petrecută împreună şi întotdeauna amintirea ei îi aducea zâmbetul pe buze.

Într-o seară ieşind de la cursuri l-a reîntâlnit pe coridorul facultăţii. Era abătut. A privit-o trist şi fără nici o introducere a întrebat-o scurt :
– Vrei să ieşim undeva?

Deşi se gândise să refuze s-a auzit spunând da înaintea lui nu.

– Sunt fără maşină. Te deranjează că mergem pe jos?
– De ce crezi că m-ar deranja? M-ai văzut cumva tot timpul intr-o maşină de lux?
– Te rog nu fi răutăcioasă.
– Iartă-mă. Nu asta mi-a fost intenţia. Am vrut să te fac să zâmbeşti. Crede-mă ai nevoie de un zâmbet acum. Eşti atât de înnourat încât am impresia că în secunda următoare ai să mă loveşti cu un fulger. În timp ce-i spunea acestea Ana a ridicat blând capul lui Dan căutând să-i întâlnească privirea pentru a-i dărui lumina zâmbetului ei.
– Îţi imaginezi cum aş arăta cu freza mea zburlită cu figura mea ştearsă la volanul unei maşini de lux ?

Dan continua să o privească morocănos cu ochi întunecaţi de gânduri dureroase. Hai spune, nu te face să râzi în hohote o asemenea imagine.

– De ce te subestimezi? Chiar dacă nu vrei, ochii tăi sunt atât de minunaţi încât nu se poate să treacă neremarcaţi. Când te-am sesizat la cerc, mi-a atras atenţia un fragment din ceea ce ai scris. Toamna este o primăvară în regres. Dacă am scoate albastru din primăvară am obţine tomurile toamnei. Toamna este anotimpul albastrului din noi. Până atunci nu am privit niciodată din această perspectivă. În timp ce vorbeai priveai spre sală, văzând dincolo de noi. Toţi eram nişte orbi cărora nu le era hărăzit să vadă ceea ce numai ochii tăi vedeau. Strălucea în ei o lumină pe care n-am mai întâlnit-o la nimeni. Te-am uitat, dar te regăseam în serile când fără să le caut cuvintele tale îmi reveneau în minte. Nu-mi aminteam chipul, dar îmi aminteam ochii. Inconfundabili. Erau asemeni lanului de albăstrele sărutat de vânt într-o zi de vară. O tulburare caldă şi blândă. Când te-am revăzut astă iarnă ţi-am recunoscut ochii. Erau la fel de frumoşi dar nu mai aveau acea strălucire.

Ana păşea alături de Dan fără să spună nimic. Îi asculta tirada cuvintelor şi se simţea incredibil de liniştită.

– Ce-ai făcut de când ne-am văzut ultima oară? a întrebat-o cu o voce plată.
– Nimic, îi răspunse Ana.

Simţea în vocea lui o durere pe care se temea s-o exprime.
Întrebarea pe care i-o adresase venea parcă din dorinţa de a opri monologul în care se lansase. Ana dorea să-l asculte arătându-i că îi înţelege zbuciumul. Sălăşuia în ea atâta bunătate şi compasiune care aştepta doar un semn să se reverse.
Nu s-au mai dus la nici un local. Au colindat pe străzi, până aproape de miezul nopţii. Dan vorbind aproape neîntrerupt. Nu-i spunea însă nimic despre ceea ce îl frământa, iar Ana nu ştia cum să-i arate că dorea să-l ajute.

– Ana nu ai impresia că trăim într-o lume decadentă şi a reflexului condiţionat? Este suficient să arăţi oamenilor o posibilitate de îmbogăţire rapidă şi toţi salivează precum câinele lui Pavlov.

Întrebarea lui Dan o luase prin surpindere. Îi ascultase în tăcere monologul prin care nu-i spunea nimic. Înţelegea că Dan vorbea doar din dorinţa de a nu se gândi la ceea ce-l preocupa cu adevărat.

– Nu ştiu. Nu m-am gândit niciodată la asta. Ştiu însă că fiecare dezamăgire ne face mai puternici. Trecând dincolo de prezent întotdeauna descoperi că mai există speranţă. Lumea nu-i formată numai din cei din jurul nostru. Dacă am trăi raportându-ne numai la ei atunci cred că ne-am prăbuşi. Privind însă spre copii şi nevinovăţia ce sălăşuieşte în ei, atunci înţelegi că nici unul nu ne-am născut prefăcuţi sau răi. Am trecut toţi prin perioada când ştiam dărui fără să ne punem întrebarea ce primim în schimb. Singura teamă care o am este ca lumea în care trăim să nu schimonosească şi sufletele copiilor.

– Pe adevăratele valori tropotesc cizmele mocirlite ale celor fără nici un Dumnezeu. Toţi şi-au făcut icoană de închinare banul. Ce căutăm noi Ana într-o asemenea lume? Simt că locul nostru nu-i aici.

– Altă lume nu avem Dan. Trebuie să învăţăm s-o acceptăm cu bunele şi relele ei trăind în ea fără să fim răniţi mai mult decât acum. E şi ăsta un scop în viaţă. Sunt probabil mulţi cei care au aceleaşi sentimente ca și noi. Nu putem schimba nimic. Poate ar trebui să ne clădim o lume iluzorie după tiparul sufletului nostru în care să ne refugiem atunci când ne loveşte prea tare lumea reală.

– Te-au dezamăgit vreodată oamenii din jurul tău?
– De multe ori. Dar asta nu mă împiedică să-i iubesc în continuare. Este bucuria mea de a fi. În timp am învăţat că oamenii ne dezamăgesc pentru că le atribuim din noi calităţi pe care nu le au. Atunci când îi descoperim aşa cum sunt, suferim. Ei nu poartă nici o vină pentru ceea ce ni se întâmplă. Au fost mereu aceeaşi, în ei nu s-a schimbat nimic. În noi s-a produs schimbarea. Le-am dat ceva din noi, ceva ce nu au avut niciodată. Când ne luăm “cevaul” înapoi descoperindu-i aşa cum sunt în realitate apare dezamăgirea.

La plecare Dan a strâns-o protector în braţe.

Era în îmbrăţişarea lui prietenie, mulţumire dar şi un strigăt mut după ajutor.
Până la sesiunea din vară s-au întâlnit în fiecare sfârşit de săptămână. Zilele Anei curgeau acum pline de aşteptare.

Asta până în acea seară în care Dan şi-a oprit fără nici o explicaţie sărutul plin de dragoste şi patimă, lăsând-o să plece răvăşită şi nesigură atât pe ea cât şi pe sentimentele lui.

După acea seară, întâlnirile lor s-au rărit.
Cu diverse pretexte Dan anula întâlnirea în ultima clipă. La început a suferit cumplit. Nu şi-a trădat prin nici un gest suferinţa. Apoi a reînvăţat să trăiască mai mult singură decât în preajma lui. Se hrănea cu amintirea zilelor petrecute împreună. La început s-a revoltat când involuntar gândurile fugeau spre Dan. O rănise şi-o umilise prin felul în care s-a purtat. Treptat a învăţat să accepte că ce s-a trăit nu mai poate fi modificat. Ar fi fost nedemn pentru ea să-și plângă de milă refugindu-se din nou în singurătate. În final a ajuns să-şi spună că totul a fost doar o iluzie. O imagine distorsionată a realităţii creată de imaginaţia ei. Se hazardase dăruindu-şi dragostea unui bărbat care nu era interesat s-o primească. Totul se întâmplase în mintea ei. Drept urmare, Dan nu purta nici o vină pentru suferinţa ei.

Pentru el, ea fusese doar un prieten bun şi un confident în momentele dificile. Acum suporta consecinţele unei iubiri în care s-a aruncat hazardat.

gelozieCând se întâlneau, Dan se arăta uneori stingherit ceea ce o făcea şi pe Ana să nu se simtă în largul ei. Alteori era protocolar chiar distant. Se întreba de ce o căuta dacă nu avea nevoie de prezenţa ei. La un moment dat bănuise că Dan îi simţise dragostea şi îi era milă.

S-a liniştit treptat, ştiind că nu putea sălăşui în sufletul lui meschinăria sau falsitatea. Avea alte defecte datorate lumii în care trăia dar oricâtă prefăcătorie era în această lume , Dan era un vertical având tăria de a rămâne un om onest.

Erau seri când îl regăsea pe vechiul Dan. Era fericită atunci. Nu-şi dădea însă voie să-şi trădeze secretul. Îl privea întotdeauna detaşat, cu o atitudine rezervată ascunzându-şi iubirea ce-i mistuia sufletul. Dacă avea nevoie de ea ca prietenă aşa va rămâne. Se făcuse o dată de ruşine.

Suferise o dată aşa că îşi învăţase lecţia.
A trecut un an până la seara aceasta în care descoperise cu stupoare că nimic nu s-a schimbat pentru ea. Se amăgise spunându-şi că ceea ce simte este doar prietenie.

Trăise minţindu-se că poate primi din partea lui Dan doar jumătăţi de măsura. Mocnit, poate imperceptibil dar profund inima, ei s-a răzvrătit împotriva raţiunii.

Sufletul pe care încercase să-l îngroape sub mormane de moloz se răzbuna acum cerându-i dreptul la iubire.

Se afla într-un punct în care simţea că viaţa ei poate deveni un haos. Se bucura că a avut tăria să treacă peste senzaţiile care o răvăşeau şi să plece.

În acelaşi timp şi-ar fi dorit să fi lăsat lucrurile să se deruleze firesc, fără să se opună.
Sărutul lui Dan nu a fost o minciună. Simţise în el căldură, pasiune dorinţă. Dar ceea ce o speria cel mai tare era iubirea lui Dan de care acum era sigură.

Şi totuşi a avut tăria să plece aşa cum făcuse el în urmă cu doi ani.

– Ce idioată, îşi reproşa Ana stând cu ochii aţintiţi în tavan încercând să adoarmă.

Peste câteva clipe gândurile i se răsturnau ca o clepsidră întoarsă de o mână nevăzută.

– Nici măcar nu merită atâta frământare. Lăsăm timpul să-şi spună cuvântul. Atâta zbucium pentru ceva atât de nesemnificativ ca un sărut.
În freamătul gândurilor şi-a petrecut întreaga noapte.

Chiar dacă întâmpinase dimineaţa obosită şi cu ochii încercănaţi, era mulţumită că ştia ce are de făcut. Luase o hotărâre, iar această hotărâre ştia că nu mai poate fi zdruncinată de nimeni şi de nimic.

Întreaga noapte îl analizase pe Dan cu bune şi rele. Ştia că îl iubea pentru ceea ce este. Nu era oarbă să-l idealizeze. Era un om la fel ca ea.

În aceşti ani descoperise în el o mare doză de egoism de care nici măcar nu era conştient.

Stătea ancorat într-o relaţie din care se rupsese emoţional. Prea egoist, continua să primească dragoste, din partea unei femei pentru care el nu mai simţea nimic.

Nu se considera vinovat pentru asta, spunându-şi că nu vrea să rănească pe nimeni. Nu ştia sau nu vroia să ştie că răneşti mult mai crunt atunci când rămâi lângă un om doar din comoditate.

Dan era un comod un orgolios şi-un egoist.
Avea certitudinea că atunci când a sărutat-o în staţia de autobuz a înţeles că îl iubea. Primind această certitudine se simţise probabil măgulit. Putea sta liniştit că îl va aştepta până când vă considera el că este momentul să ducă lucrurile mai departe.

Întâlnirile care au urmat nu au făcut altceva decât să-i confirme că sufletul ei s-a închis doar în aparenţă, dincolo de crusta indiferenţei era iubirea care tânjea după el.

A fost de ajuns o singură atingere ca zidul de apărare al Anei să se prăbuşească ca un joc de domino prost aşezat.

N-a făcut gestul mai devreme convins fiind că oricând va veni ea îl va primi. Pentru Dan a fost simplu chiar firesc.

Prins în problemele cotidiene, primind la sosirea acasă tandreţea caldă şi revigorantă a unei femei, Dan trăia o viaţă de om comod.

Anei îi lipseau toate acestea. Ea era femeia zbuciumului, a freamătului a dorului care nu ştie să cheme.

Pentru egoismul lui , Ana a fost oaza în care s-a refugiat de mizeriile care îi măcinau sufletul.

Pentru Ana timpul cât a aşteptat în incertitdine a avut o dimensiune dilatată aducîndu-i multă suferinţă, iar el nici măcar nu realiza toate acestea.

Pin felul în care venise spre sufletul ei nu regăsise nici o umbră de regret pentru suferinţa de care era singurul vinovat.
Toate astea pledau împotriva lui Dan.

În favoarea lui, nu pleda decât dragostea ei curată necontrolată de rațiune. Era fiorul cald şi unic pe care îl simţea atunci când se gândea la el. Era iubirea pură în care nu mai conta nimic. Dincolo de această dragoste, Dan nu exista.

Când primele unde de lumină au pătruns în încăpere Ana era împăcată cu sine.
Hotărâse că îl va primi pe Dan în viaţa ei cu toate riscurile care le aducea această hotărâre.

Telefonul începu să sune strident. Liniştea camerei se rupse într-o fracţiune de secundă. Ana tresări speriată şi îndreptându-se spre telefon se întreba cine poate suna la o oră atât de nepotrivită.

– Ana Panait? se auzi glasul tremurat al unei femei.
Inima începu să-i bată nebuneşte. Într-o fracţiune de secundă şi-a simţit fiinţa cuprinsă de panică fără să-şi poată explica de ce.
– Ana, sunt logodnica lui Dan. Dan a avut un infarct în urma cu trei ore. Mi-a dat numărul să te sun, rugându-te să vii la spital.
Camera începu să se învârtă. Simţea tavanul prăbuşindu-se. Pereţii se îngustau înfricoşător.

Palmele i se umeziseră strângând cu putere receptorul.
– La ce spital sunteţi? a reuşit să îngâne.
– La Spitalul Universitar, a auzit ca prin vis răspunsul.
A pus receptorul în furcă fără ca măcar să salute. S-a aşezat pe canapea cu mintea golită de gânduri.

O voce îi repeta obsesiv şi dureros:
– Dan a făcut infarct.
Cât a stat în starea de prostaţie nu ştia. S-a ridicat deodată precipitată înţelegând grozăvia veştii. Dan putea să moară. Acum când hotărâse că vrea să-şi lege viaţa de a lui.
Trebuia să meargă să-l vadă.

Dan îi cerea să fie lângă el iar ea lăsa timpul să i se prefire printre degete. Îmbrăcându-şi rapid blugii şi o bluză aflată la îndemână, comandă un taxi, ieşind în fugă din casă. Drumul i s-a părut o veşnicie.

Nu a fost în stare să se certe cu şoferul părându-i-se că merge prea încet, dar i-a repetat tot drumul să se grăbească.

În hol a zărit o femeie frumoasă, răvăşită de durere. Fără s-o fi cunoscut, a avut convingerea că este logodnica lui Dan.

S-a apropiat grăbită întinzând-i mâna:
– Ana Panait. Spune-mi te rog ce s-a întâmplat cu Dan.
– S-a prăbuşit acum câteva ore în momentul în care a intrat în casă. Am venit imediat la spital unde au constatat că este vorba de un infarct puternic.

Medicii sunt rezervaţi. Se abţin să se pronunţe în privinţa deznodământului. A fost inconştient până acum o de oră. Când şi-a revenit, primul lucru care l-a făcut a fost să mă roage să te caut şi să te chem.

Ana o privea. Nici o umbră de reproş sau răutate. Doar durere. O durere sfâşietoare.
– Bănuiam că Dan mai are pe cineva, a continuat privind-o pe Ana. Ştiam că va veni o zi când va pleca dar am fost prea egoistă să-l fi părăsit eu şi să-l las liber. El era prea comod să o facă. Nu ai de ce să te simţi vinovată. Simţeam că Dan nu mă mai iubeşte. Se amăgea că nu ştiu sau poate nici măcar nu-l interesa dacă ştiu sau nu. Am sperat mereu că totul este o aventură şi cu timpul va reveni la mine simţind cât îl iubesc. O iubire egoistă dar pe care sunt convinsă că o înţelegi. Acum e prea târziu să mai discutăm despre lucruri şi decizii care nu s-au luat. E în zadar să mă mai acuz sau să mă acuzi. Vreau însă să şti că îmi pare rău. Du-te la el, te aşteaptă. Cred că îl mai ţine în viaţă doar dorinţa de a-ţi vorbi.

Ana păşea pe coridor, simţind cum albul pereţilor îi ard retina. Nu putea schiţa nici un gest. Mergea mecanic urmând-o pe Maria.

Aceasta s-a oprit în faţa unui salon, deschizând uşa.
– Intră Ana, pe tine te aşteaptă, după care s-a îndepărtat cu paşi mărunţi.
Ana a privit-o încă o dată admirându-i demnitatea şi bunătatea. Fără să vrea se simţea vinovată.

Întorcându-şi privirea spre salon, l-a zărit pe Dan întins în pat, palid cu ochii închişi. Lacrimile i s-au adunat in gât sugrumând-o. S-a apropiat păşind rar sperând să găsească suficient timp pentru a-și potoli durerea care o cutreiera ca o torţă arzând. Pe unde trecea pârjolea lăsând în urmă o mare de lacrimi.

La apropierea ei, Dan a deschis ochii. Zărind-o pe chip i-a înflorit un zâmbet slab.
– Ai venit? Te aşteptam. Nu puteam pleca dincolo înainte să te văd și să-ţi vorbesc.
S-a aşezat pe marginea patului luându-i blând mâna în mâna ei. S-a aplecat sărutându-i cu dragoste palma în timp ce îşi înghiţea lacrimile.

– Nu spune asta Dan. Ai să te faci bine. Pentru mine dragul meu. Te rog.
– Priveşte-mă Ana. Vreau să plec dincolo cu ochii tăi în suflet. Dă-mi acea lumină ce am văzut-o o singură dată şi care de atunci m-a urmărit mereu.
Ana se ridică privindu-l cu dragostea care acum nu mai cunoştea bariere şi nu se mai temea s-o arate. Privirea ei revărsa corole zămislind curcubee de iubire.
Era atât de târziu pentru amândoi.

– De ce nu m-ai privit aşa până acum Ana? În ochii tăi trăieşte cea mai pură dragoste. Asta e lumina ce am văzut-o atunci în amfiteatru. Doamne, cât aş vrea să mă mai pot bucura de ea. Dacă ai şti de când o aştept.

– Te vei bucura dragul meu îngăimă Ana cu glasul strangulat de durere.
– Ana ne-am minţit destul. Nu vreau s-o mai fac și acum. Te rog, mai am atât de puţin timp. Înainte de a-ţi spune ceea ce vreau, te rog să scriem fiecare pe câte un petec de hârtie care sunt cele trei regrete care le purtăm cu noi. Apoi vom vedea fiecare ce a scris celălalt.

N-a răspuns nimic. S-a ridicat luând din poşetă agenda. Întinzându-i lui Dan pixul a început să scrie ceea ce simţea că regretă cel mai mult.
– Regret că nu ţi-am spus cât te iubesc, că nu m-am dăruit ţie din teamă şi cel mai mult, că nu am avut un copil al tău.

Dan îi întinse biletul în timp ce Ana i-l întindea pe al său.
Citind biletul lui Dan, lacrimi mari au început să-i coboare din ochii grei de dragoste şi durere.

– Regret că nu ţi-am spus cât de mult te iubeam, că nu ai fost a mea şi nu am avut copilul dragostei mele.

S-a aşezat încet pe marginea patului, privind cu ochii înlăcrimaţi chipul lui Dan.
– Te rog nu plânge Ana. Probabil aşa ne-a fost dat. Să fim doi proşti care nu s-au ştiut bucura de şansa care le-a dat-o Dumnezeu atunci când ne-a scos pe unul în drumul celuilalt. Te-am iubit atât de mult încât prezenţa sau absenţa ta mă bântuia ca cea mai dulce stafie. Mi-am dorit enorm să te simt numai a mea. Să îmbătrânesc ţinându-te de mână. Dacă ai şti de câte ori am plecat de acasă hotărât să-ţi mărturisesc cât de mult te iubeam. Mă întorceam însă din drum trist si abătut.

– De ce Dan? Dacă m-ai iubit, de ce nu am fost unul al celuilalt?
– Pentru că iubindu-te m-am temut să nu te dezamăgesc. Asta a fost frica mea. Prin tine am învăţat să iubesc. Îmi era teamă de această dragoste. Mă răvăşea, mă zbuciuma repetându-mi mereu că nu te merit. Îmi era teamă să nu te rănesc. Nu mi-aş fi putut ierta asta niciodată. Era prea înălţătoare iubirea ce o simţeam ca să nu-mi fie frică să n-o întinez greşind.

– Dan, în dragoste nu există dezamăgire. Există iubirea care înalţă sau frânge. Atât. Jumătăţi de măsura nu au cum fi, iar eu eram pregătită să accept riscurile unei iubiri în care să mă dăruiesc total, chiar dacă asta ar fi însemnat să-mi frâng sufletul. Aş fi făcut-o fără nici o umbră de reţinere.

– Acum ştiu Ana. Atunci n-am ştiut. Am ratat darul lui Dumnezeu, iubirea noastră, iar pentru asta cred că acum plătim. Dumnezeu ne pedepseşte că i-am refuzat darul.
– Nu spune asta, Dan. Te iubesc. Vom rămâne împreună. Asta este poate şansa noastră.
– Nu Ana, iubita mea. Nu tuturor le este dată a doua şansă. Noi am avut-o şi nu am ştiut să profităm de ea. Am ratat-o. Am ratat iubirea. Inima şi sufletul se răzbună atunci când încerci să le minţi. Când înţelegem asta e prea târziu. Sărută-mă Ana, te rog.
S-a aplecat încet spre el, atingându-i buzele încercând cu disperare să-i dea din suflul vieţii ei.

Dan a închis încet ochii dând impresia că doarme. În colţul buzelor îi înflorise un zâmbet încărcat de lumină.

Aparatul de la capul patului a început să scoată un sunet asurzitor. Ana s-a ridicat privindu-l cu dragoste.

Dan plecase. În salon au intrat precipitaţi medicii și asistentele.
În linişte a continuat să le privească efortul încercând să-l resusciteze.
Ştia ca toată zbaterea este inutilă. Dan plecase cu sărutul ei pe buze.
Stătea înmărmurită, privind cu dragoste pe cel dus. După o jumătate de oră , medicul a declarat decesul.

Ana s-a apropiat de pat, mângâind blând mâna celui drag, aşezată în dreptul inimii.
– Adio iubitul meu. Cu dragoste i-a sărutat pleoapele ochilor.
– Au fost alţii care au trecut prin două sau trei infarcturi şi au supravieţuit. Am crezut că fiind tânăr, are o şansă, a spus medicul încercând parcă să se scuze.

– Nu toţi avem a doua şansă i-a răspuns Ana îndreptându-se spre ieşire.
Strângea în palmă biletul cu regretele lui Dan.
Sub cele trei regrete, Dan scrisese cu litere mari:
NU TOȚI AVEM A DOUA ȘANSĂ.

Published inPiese de teatruScenete

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *