Skip to content

Despre mine

Trec prin viață asemeni tuturor…

dscn6252Uneori sunt posacă, alteori răutăcioasă, alteori veselă sau chiar exuberantă. Ce-mi doresc însă mereu pentru mine, este să nu devin rea și-atunci ridic sufletul spre unica speranța – cel mai presus de noi şi-L rog:
– Nu mă fă Doamne mătrăgună înveninând totul în jur. Lasă-mă Doamne să fiu după chipul şi asemănraea Ta, ram de măr cu suflet frunză bătută de vânt, reînverzind prin fotosinteza iubirii şi-a iertării. Sunt asemeni tuturor, nici mai bună nici mai rea, atât doar că dincolo de indiferenţa cu care îmi privesc semenii, uneori mă cutreieră tristeţi ceruite de întrebări. Legătura dintre mine şi Dumnezeu a fost pântecul rotund al mamei. O lume rotundă, cercuită, perfectă. O lume în care Dumnezeu se reconstruia pe sine zămislindu-mă după chipul şi asemănarea Sa. Dar cum lumina eternă are o singură formă şi un singur nume, El însusi, unicul în propria-i esență, revărsatul în tot și toate, El însuși m-a clădit, pe mine, în impefecţiunea cărnii şi m-a trimis în lume. De ce-am intrat plângând? Poate că mă lovisem de primul colţ al acestei lumi obsedată de forme fixe, încadrate de colţuri. lumina eternă, El însusi îmi spusese om. Lumea, ca prin semn de recunoaştere mi-a dăruit o asociere unică de 13 cifre. Doar mama a aducere aminte spre vremea pântecului rotund mă alintă uneori cu fiica mea. În rest eram posesoarea unui nume comun şi a codului numeric personal, unic pe întreaga planetă. În această lume unicitatea îmi este recunoscută ca 2 632505 012108. La şcoală am fost eleva cu numărul 37, apoi 85, apoi 234. Anul şcolar şi un alt număr pe matricolă. Aceste numere de matricolă, de fapt un singur “Eu” a învăţat şcolindu-se că educaţia îţi desăvârşeşte personalitatea. Adică te face om, aşa au auzit mereu acele numere de matricolă ce mă depersonalizau. Dar eu mă simţeam om nu prin cumulul de informaţii îngurgitate sau încadrarea-mi morală în tipare care nu le întelegeam şi în care nu mă regăseam, eu mă simţeam om prin pântecul rotund al mamei prin care Dumnezeu s-a reclădit pe sine, zămislindu-mă imperfectă în carne dar aşezând undeva în mine, acel miracol numit suflet. Eram om prin divinul pe care El, unicul în El însuși o semănase în mine. Privesc lumea cu ochii raţiunii. O analizez încercând s-o înţeleg atât la nivel general cât şi la nivel individual şi ochiul raţiunii mele nu trezeşte în mine nici un fior când văd durerile şi neputinţele acestei lumi. Dar când prin mine se revarsă acordurile unui lied de

Lunca Mihaela (Acnul Aleahim)
Lunca Mihaela
(Acnul Aleahim)

Chopin, o partită de Bach, sau când dintr-o icoană mă priveşte cu o blândeţe de dincolo de lume Maica cea fără de prihană, ochiul sufletului meu se deschide cu compasiune şi înţelegere privind spre cerşetorul murdar de la colţul străzii, spre alcoolicul fără pantofi căzut în şanț, spre prostituata strident fardată ce-şi vinde trupul pentru câţiva lei. Cu ochiul sufletului treaz învăţ să nu pun etichete şi mai ales să nu judec. Şi-atunci mă întreb, când sunt om? Când raţiunea-mi educată şi şcolită ţipă în mine prin toţi porii, sau atunci când ochiul sufletului se încarcă de emoți în contact cu tot ce înseamnă artă făcându-mă mai bună, mai înţelegătoare, mai tolerantă. Eu 2630525 am învăţat tiparul lumii. Cerşetorilor nu le place să muncească. Deci sunt demni de dispreţ. Eu 2632505 m-am așezat cuminte în acest tipar cu raţiunea mea educată şi şcolită, până într-o zi când unicul în El însuși mi-a pus sub ochi, copilul fără şansă. Părinţi cerşetori. Copii cerșetori. Copiii părinţilor cerşetori, cerşetori. Copiii copiilor părinţilor cerşetori-cerşetori. Copii cerşetori. Ochiul sufletului îşi ridică trist pleoapa întrebându-se ce şansă au avut ei? Copiii parintilor cersetori, copiii copiilor părinţilor cerșetori, aş spune că e un cerc vicios, dacă nu aş crede că cercul înseamnă perfecţiune. Eu am trecut nepăsătoare, dispreţuitoare pe lângă ei, tu i-ai privit cu indiferenţă sau silă, sau poate tu i-ai privit cu compasiune, dar nici unul nu ne-am ridicat pleoapa sufletului să facem ceva. Un gest cât de mic ca să schimbăm soarta doar a unui copil cersetor şi astfel poate am rupe un segment de dreaptă dintr-o dreaptă fără capete. Cu ochiul sufletului deschis îmi îndrept faţa spre icoana ce lăcrimează durerea lumii. Doar ea, icoana mă priveşte cu acea blândeţe nelumească.
–  Ai păcătuit prin mândrie, îmi spune cu glas cald.
– Am păcătuit din neînţelegere, din dorinţa de a trăi între tiparele lumii. Am păcătuit din spaima ca 026325050811 să nu-mi anuleze fiinţa-mi din El unicul zămislită. Icoana lăcrimează a înţelegere… iar cel unic prin sine însuși se revarsă în mine lăsându-mi ochiul sufletului deschis. O singură credinţă Doamne, aşa cum tu eşti, unica lumină eternă şi totuşi atâtea religii care îşi dispută supremaţia. Atâtea razboaie Doamne în numele tău, cel care ai cerut de la noi, doar atât, iubire și iertare. De ce în numele tău judecăm şi condamnăm? Întoarcem spatele păcătosului scuturându-ne cu repulsie fără să deschidem ochiul sufletului. Ei, păcătoşii, mulţi şi diferiţi, sunt pretutindeni. Noi ceilalţi le punem etichete, Tu doar lăcrimezi așteptându-i şi spunându-le povestea. Povestea acelei femei care căsătorindu-se la 15 ani, a rămas văduvă la 24, cu povara a 5 copii. Avea de ales într-o viaţă de mizerie, lucrând ca îngrijitoare într-o fermă şi prostituţia. A ales-o pe cea din urmă. Îşi vindea trupul pe câţiva lei, fardându-Acnul aleahimse strident şi îmbrăcându-se vulgar. Dar seara când intra în casă, cu lacrima ascunsă sub gene, îşi privea copiii. Sătui şi frumos îmbrăcaţi. Ochiul zdrenţuit al sufletului ei, rămăsese deschis… şi înainte de culcare şi-l ridica spre unica speranță – El unicul în esență… şi nu cerea, decât linişte şi sănătate pentru copiii ei. Că purta o etichetă, un stigmat pus de tiparele lumii, nu conta atât timp cât copiii ei începeau unul câte unul să-şi împlinească visele. Cel mare era la Liceul Militar, următorul era în gimnaziu pasioant de infromatică. Cu eticheta pe piept şi cu ochiul sufletului zdrenţuit dar deschis spre lumină, păşea spre mâine pentru copiii ei. Şti atâtea poveşti, Tu unicul în esență atât doar ca noi, coduri numerice personale, am uitat să le ascultăm. Şi pentru că încă mai port dorul de tine, Tu, unicul în esență, mă întorc cu gândul spre pântecul rotunjit al mamei şi spre satul unde biserica are o singură turlă. Îmi șterg din memorie toate ciferele care nu le simt a ființă şi vreau să redevin om. În mâini, port ramuri de măr. În biserică le voi da femeii cu care m-am certat. E un obicei de care nimeni nu-şi aduce aminte de când şi de unde vine. Dar ştiu Doamne, că în biserica cu o singura turlă, cu ramul împăcării în mâini, te voi întâlni regăsindu-mă, existând prin ceea ce mi-ai dat a fi om.

Lunca Mihaela

Comments are closed.