Skip to content

Autodefinire

Sunt dependentă de pelin şi nu ştiu să existe undeva vreun sanatoriu în care să-mi tratez această dependenţă.

Oricum chiar dacă ar exista pe undeva vreun antidot miraculos, pentru mine este prea târziu. Pelinul este parte componentă din fiinţă-mi iremediabil şi ireversibil, iar tratamentul ar însemna autoanularea.

De atâta pelin mi s-a îmbolnăvit sufletul.

Colind prin Valea Plângerii iar sufletu-mi prea beteag, cirozat, nu mai cuprinde în el decât negurile din hăurile lumii. De teama de a nu mă adânci în hăuri sau să mă înghită negurile, consum zilnic pelin.
Pelin… în fiecare zi pelin. În doze mici sau moderate. Eu… şi nelipsita doză de pelin. Uneori depăşesc doza suportabilă şi atunci simt că îmi pierd echilibrul.

Când încep să mă clatin caut un stâlp de care sa mă sprijin să nu mă prăbuşesc, nu în hăurile lumii ci în cavernele sufletului bolnav de ciroză.

Nu găsesc în juru-mi decât stâlpi cu becurile stinse.

Ştiu, se face economie de lumină. Se face economie la nivel planetar nu numai în jurul meu. Atât doar că din dorinţa de economisire s-au cam întunecat şi minţile şi sufletele stâlpilor din jurul meu.

Asemeni oricărei persoane aflate în stare de ebrietate dar în special a celor ce ajung în acest stadiu consumând pelin, am privirea înceţoşată. Din acest motiv mă lovesc de stâlpi în căutarea disperată a unui punct de sprijin care să-mi oprească căderea.

Nu mă prăbuşesc însă niciodată pentru că nu ştiu cum se face dar în ultimul moment găsesc aproape de mine un stâlp luminat care parcă mă îndeamnă să-mi fie sprijin.

Nu mă întreb niciodată cum de e mereu prezent în clipele în care pelinul arde în mine fiecare celulă cu tăria acidului.

Nu am ştiut, am simţit doar că stâlpul luminat ce mă aşteaptă să-mi fie sprijin , e EL. EL, CEL MAI PRESUS DE NOI.

Ne cunoaştem sau mai corect EL mă cunoaşte demult, eu îl simt demult.

Suntem prieteni vechi. Mi-a dăruit tot ceea ce am iar eu nu am fost în stare să-i dau nimic. Poate doar bătaie de cap când mă vede atât de neputinciosă, incapabilă să sparg sticla mea de pelin.

Stâlpul acesta luminat lângă care mă aşez şi plâng îmbrăţişându-l e singurul care ştie că nu am fost întotdeauna dependentă de sticla mea cu pelin.

Fără să fi purtat vreo vină, sau să fi cerut, prima doză de pelin mi-a fost adminstrată în primele ore ale intrării mele în lume.

În pântecul rotund al mamei eram doar eu si EL.

I-am simţit alintul în cele nouă luni în care m-a pregătit pentru marea mea aventura. Mă mângâia drăgăstos, gâdilindu-mă cu barba-i aspră sau mă legăna pe palmele lui ca să pot dormi fără temeri. Nu mă părăsea nici o clipă iar eu de fericire tresăltam deformând ruşinos pântecul rotund al mamei.
Cu mintea mea de fiinţă neterminată am crezut că aşa va fi mereu. Nu înţelegeam de ce cu trecerea timpului EL era tot mai trist.

În dimineaţa când l-am văzut lăcrimând vârtejuri luminoase m-au smuls din braţele lui.
Intrasem în lume. Eu scânceam a neputinţă, EL lăcrima ştiind că pentru amândoi greul doar de acolo începe.

Nu mai eram doar eu si EL Între noi se aşezase lumea. Atunci am început să consum pelin.

Intrată în lume, primul chip care l-am zărit a fost chipul zâmbitor al mamei. Mi s-a părut atât de frumos, aproape la fel de frumos ca al LUI. Iar zâmbetul ei îmi aducea aminte de zâmbetul LUI. Nu aveam de unde şti că zâmbetul acela era un zâmbet amar, dezamăgită fiind că EL nu îi ascultase rugile spuse pe când avea pântecul rotund de a purta în el un prunc rotofei şi bucălat, cu privirea sclipitoare de inteligenţă încă de la primul scâncet. Primul zâmbet al mamei a fost prima mea doză de pelin. EL mă modelase în joacă firavă şi cu ochi ce vedeau dincolo de lume.

Au urmat altele, multe, nenumărate aşa că treptat sângele mi s-a diluat în licoarea amară. Acum nu mai am pelin în sânge ci sânge prin pelin.

Ştiu că nu am fost victima nimănui decât a propriei mele neputinţe. A laşităţii de încerca metamorfozarea.

Ar fi fost atât de simplu. Totul ar fi început cu metamorofozarea inimii în cord. Nu aş fi acum dependenă de pelin dacă atunci demult aş fi acceptat că inima e doar un muşchi, şi singurul ei rol este acela de a pulsa sângele în artere iar golul interior care m-a cutreierat încă de la naştere este doar o disfuncţie minerală.

…Cât depre creier şi rolul lui în fiinţa mea, aici apare marea problemă. A sfredelit mereu asemeni unui burghiu în propriu-mi suflet. Ca să nu mai asist la lupta-mi interioară îmi iau sticla de pelin şi mai sorb o înghiţitură.

Privesc peste umărul inimii şi nu văd decât negru. Asta mă sperie. Despre oamenii răi se spune că au inima neagră iar eu nu vreau să devin rea. Aş fi o dezamăgire prea mare pentru EL, cel care m-a trimis în lume. Cu teama ca inima-mi, nu cordul să se înnegrească total, încercând să-i redau cât de cât culoarea normală, caut umbrele iubirilor prin care am colindat. Nu se spune că în iubire totul e roşu purpuriu? Caut. Nu găsesc decât cruci. Iau altă doză de pelin ca să mă reechilibrez.

Ochii celor din jur mă privesc reci iar mintea lor imi pune eticheta dispreţului. Alcoolic incurabil. Oare de ce nu judecam oamenii cu sufletul?

– Pentru că nu se poate, îmi răspunde bineînţeles creierul. Eu sunt pionul principal, iar una dintre atribuţiile mele este să raţionez implicit să judec tot şi toate. Dacă vreau aş putea să-l judec şi pe EL. Aş putea să-ţi demonstrez rational că EL nici nu există şi tu stai agăţată de o himeră. Sufletul, oh, continuă dispreţuitor “minunatul “ meu creier , sufletul este o inepţie inventată de neputincioşi aşa ca tine. O lume guvernată de suflet ar fi un haos fără piloni morali.

– Şi atunci, dacă tu le guvernezi pe tot şi toate de ce pe mine nu mă doare capul iar hăurile cresc în interiorul sufletului meu.

De ce nu mă pot agăţa de adevărurile tale ca să merg înainte? De ce mă plânge Valea Plângerii? De ce mă plânge propria-mi viaţă?

Creierul tace. Cred ca l-am încuiat. Caută probabil raspuns întrebărilor aşa că mă va lăsa o vreme în pace nemaisfredelindu-mi sufletul.

În jur tăcerea însingurării.

Îmi iau sufletul şi ca să nu intrăm în sevraj luăm încă o doză de pelin.

Simt pe creştet o mângâiere. Sorb din licoarea care parcă acum are gustul lacrimii. Cred că am băut lacrima LUI. Încă mai lăcrimează, trist că m-a trimis în lume înainte de a înfiinţa sanatorii pentru handicapaţii posesori de suflet.

Cu lacrimile mele înnodate între ale LUI îi zâmbesc.

– Tu Cel Mai Presus de Noi, nu fi trist. Nu sunt şi nu voi fi niciodată singură. Nu te îngrijora, n-or să mă sorbă negurile. Am sticla de pelin.

Sunt eu, sticla de pelin si TU.

Pelinul ca tămaduire… şi Tu arşiţă în gerul lumii.

Published inBlog

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *